Într-un nu știu care sat…

Un pustiu de sat în care se împuținau tot mai mult până și plantele, dar unde erau mai aproape stelele, că le puteai zări cel mai bine Carele. În care străjuie, pe deal, o casă modestă, ridicată însă cu bogăție sufletească, aproape din piatră seacă, acum aproape un secol, când sătenii se ajutau între ei….

Continuă lectura

O melodie. Marea

1995, vara, înainte de primul an de școală. O sală de „operații” micuță de la ORL… acolo mi s-au scos polipii, după ce-mi descoperise dr. Tribus problema la dentist prima dată. Deși pe lista de așteptare, mai urgență, era trecută soră-mea. Care, surpriză, a avut polipii mult mai mici și a intrat în sală imediat…

Continuă lectura

Corcodușii

Pe dealul de lângă casă, se scuturau corcodușii. Bunicul meu aducea gălețile goale, cuprindea trunchiul câte unui pom cu mâna și cădeau, ca într-o furtună cu grindină, frunze, fructe, urechelnițe… Auzisem eu că acestea din urmă îți intră în urechi, îți sparg timpanul și, puf!, gata, nu vei mai auzi niciodată. Văru-meu mă speria groaznic…

Continuă lectura

Oglinjoara din tindă. Înrămată în perete, dar și-n suflet.

Martora multor trări din viața adevăratelor rădăcini pentru mine: dureri, bucurii, părăsiri, reveniri, zbateri, delăsări. Stă zidită în peretele exterior al casei mici de la țară, cea strămoșească; pare a fi acolo dinainte de măsurarea timpului, cu puteri miraculoase, înregistrând tot din jur, ca un ochi-psiholog: raze de soare, unduiri de viță în vânt, anotimpuri,…

Continuă lectura

Din Umbre

Tița era bețiva satului. Contraexemplul suprem. Venea la pomeni, uneori neinvitată, doar ca să bea. Abia apoi, poate, să mănânce. Cam toți copiii ei, patru, erau așa, inclusiv soțul. O ridicau de la mese sau chiar de prin șanțuri, ca să o ducă acasă. Avea voce groasă, de om cu astfel de păcat. Cu fiul…

Continuă lectura

„Nepoată!”

Exact în urmă cu un an, cam pe vremea aceasta, aflam că a murit bunicul meu. Nu mi-a fost bunic biologic. Dar am un infinit de motive să îl numesc astfel.  Așa cum toată viața lui, el mi s-a adresat „nepoată”. (Îi spuneam „tata Mitu”, chiar dacă pe taică-meu nu l-am strigat vreodată „tată”.) Tot…

Continuă lectura

Când vorbele se împleticesc în sensuri

Toți trăim, la un moment dat în viață, momente mai penibile, inclusiv în vorbire, când, din dorința de a spune ceva inteligent, ne iese exact inversul. Mi-am adus aminte zilele acestea cum, la prima întâlnire cu un tip, din discuție în discuție, m-am trezit spunându-i „Nu trebuie să faci pe prostul. Fii original!”.

Continuă lectura