În urma evenimentelor recente petrecute în Franța, am rămas, pe lângă gustul puternic amar, cu câteva lecții învățate și cu alte multe lucruri îndelung observate, dar totuși ignorate de mulți alții. Sau, să zicem, în loc de „ignorate”, „evitate”. Și mi se pare mai mult decât absurd să eviți un lucru evident și general valabil.
Înainte de toate, cred că ar trebui să ne dăm seama cu toții că acel clopot de sticlă sub care credem că ne aflăm e, de fapt, un balon de săpun fragil. Peste tot, indiferent de nație. Riscul acesta îl purtăm toți, și noi românii.
- Ce mă frapează cel mai tare însă este împărțirea asta a lumii în două „tabere”, în două extreme: je suis Charlie și je ne suis pas Charlie – ții cu Charlie, ții cu libertatea de exprimare; nu ții cu Charlie, ești de acord cu crima realizată, ești pe aceeași poziție cu criminalul, poți să iei arma și să împuști. Dar de ce să fie vorba mereu de două „tabere”? De un anti ceva și de un contra acel ceva? Nu există cale de mijloc în așa ceva? Și dacă există, de ce să nu ne situăm pe ea? De ce să nu ascultăm în pace și să dăm dreptate versurilor lui John Lennon? De ce să nu „imagine all the people sharing all the world”?
- Mi s-a spus că sunt „idioată” pentru că gândesc așa, pentru că sunt dintre aceia care au o poziție neutră, care nu sunt de acord nici cu una, nici cu alta, care cred că libertatea de exprimare, ca orice formă de exprimare, are o limită, că nu trebuie sub nicio formă să jeneze, să supere, să ofenseze, să lezeze. Și așa idioată cum sunt, încă cred asta și fiindcă cred asta nu înseamnă că îngrădesc libertatea cuiva. Dacă mă jignești spunând ceva urât despre părinții mei și eu mă simt lezat, nu înseamnă că ți-am îngrădit cu ceva libertatea de a o zice doar pentru simplul fapt că m-a deranjat enorm ce ai spus. Libertatea e o valoare, dar la fel trebuie să rămână și respectul. Și dacă uiți să mă respecți și mă rănești, te-ai folosit prea mult de libertatea ta. Și ai călcat-o în picioare pe a mea. Și eu trebuie să tac, să înghit în sec și să trec peste, pentru că tu doar ți-ai exercitat libertatea. Dar cum se face cu respectul în această libertate? Și cum se face cu dictonul „Liberté, egalité, fraternité!” (observați că, poate nu întâmplător, egalité e plasat între cele două)? Și în momentul în care alegi să depășești orice limită a libertății, suporți și hăul prăpastiei!
- Revenind la cele două „tabere” instituite, susțin cu tărie că mai prostesc e să spui că dacă nu ești cu Charlie, ești cu criminalii, ești și tu un terorist. Nu cred că mai are rost să spun că nu sunt o criminală, că nu sunt clar de acord cu niciun fel de crimă, că nimic nu justifică o astfel de cruzime, că nu-s în stare să omor nici un gândac… Dar, pe de altă parte, înțeleg animalul sălbatic care ucide, mai ales dacă te arunci în vizorul lui sau îl provoci. Și nu știu într-un asemenea caz cine e de vină și cine e mai prost: tu care vâri mâna în cușca lui sau el, care, când e amenințat, atacă? Tu, care înjuri nebunul sau nebunul, care, ațâțat, îți plesnește una de pici lat? Firește, ești liber să dai în cap nebunului – tu alegi (liberul arbitru), dar când ajungi după gratii (în cel mai fericit caz) nu te va apăra cu nimic expresia: „am vrut să arăt că sunt liber, să îmi exercit libertatea”. Fanaticii provocați în povestea aceasta sunt animalele sălbatice, nebunii… căci nu poți spune că sunt oameni, că gândesc lucid. Și ajung acum la o altă chestiune: în criminalii aceia nu trebuie văzut musulmanismul în sine. Cum nici ei, musulmanii, nu trebuie să vadă în Charlie Hebdo întreaga voce a Europei. „Religia” celor ce ucid în numele unui dumnezeu nu e musulmanismul, islamismul, ci însăși teroarea și ura pe care le seamănă printre noi. Nu musulmanii ucid, ci fanaticii. De ce arătăm cu degetul spre toți musulmanii? Ei, cred că, dintre toți, își respectă și iubesc cel mai mult dumnezeul. Credința lor e cea mai pură, ei chiar se roagă în moschei, nu ca noi, care ne adunăm la bârfe. Și, apropo, știați că, dacă nu ai unde înnopta, ușile unei moschei îți sunt mereu deschise, indiferent de ce religie ești? La noi, întreabă un preot ce părere are dacă un catolic (nu neapărat musulman) calcă pragul unei biserici ortodoxe…
Ei, musulmanii, deși au fost lezați de acele desene hidoase, au tăcut și au trecut mai departe de orice caricatură.
„[…] se vor folosi de moartea oamenilor pentru a-i eticheta la grămadă pe toţi musulmanii. Şi îi vor radicaliza. Şi probabil vor porni la alte războaie împotriva lor şi în numele „libertăţii”. Să nu cădem în această capcană. Să nu uităm că în România, în Dobrogea, creştinii şi musulmanii au trăit şi trăiesc în pace, cu moschei lângă biserici. Nu toţi francezii sunt Charlie Hebdo şi nici toţi musulmanii sunt terorişti. [subl. aut.]” (activenews.ro/)
Așadar, cele două „tabere” nu sunt decât două extreme și, ca orice extreme, dăunează:
1. să lezezi pe cel de lângă tine, prin glume religioase cu aluzii sexuale la adresa unui părinte (Mahomed e pentru ei mai presus de părinți; și, btw, la ei, e interzis a se reprezenta/desena vreodată chipul profetului) nu reprezintă doar libertate în exprimare fără limite și fără limita impusă de respect, ci arată că tu, prin credința ta (fie și ca ateu) te plasezi pe o poziție superioară celui vizat de glumele tale – încalci astfel, ideea de egalitate între oameni, care e un alt drept fundamental.
Să jignești în numele libertății de exprimare nu înseamnă oare să abuzezi de acest drept?
„Toleranța religioasă este ea însăși o valoare fundamentală. A lua în derâdere un om pentru că are alt Dumnezeu nu mi se pare potrivit pentru gradul de civilizație pe care îl afișăm. Bineînțeles, putem să nu fim de acord cu ideile și cu mijloacele promovate, însă argumentele raționale trebuie să stea la baza acestor respingeri. Nu este suficient să spui Mahomed nu este sacru pentru mine ca să poți să râzi de dumnezeul lor.” (societatesicultura.ro)
2. să ucizi în numele iubirii față de un dumnezeu – de fapt, să ucizi în numele iubirii, indiferent de sens. Mai înseamnă asta iubire?
Iată de ce nu sunt de acord cu niciuna dintre cele două extreme și cred că niciuna nu va avea vreodată consecințe pozitive. Să fim moderați, temperați, să gândim ce vrem, dar să nu jignim în exprimarea gândurilor noastre! Să respectăm – RESPECTUL necesită o eleganță în exprimare și nu trebuie pierdut nici măcar atunci când criticăm dur, când glumim, când vorbim de cei mai sălbatici oameni… Respectul înseamnă egalitate. Lipsa respectului poate ucide, iată. Sunt sigură că dacă s-ar fi respectat cei diferiți de noi, n-am mai fi vorbit de victime acum… (Desigur, teroriștii nu cunosc valori ca respectul și n-au nevoie de niște caricaturi ca să acționeze. Dar nici nu trebuie să le arunci scânteia. De-aia zic: vorbim de două extreme.) Respectul NU înseamnă cenzură… Căci s-a mai spus că Charlie s-a exprimat liber, că nu a fost de acord cu niciun fel de cenzură, că respingerea glumelor sale înseamnă să fii de acord cu cenzurarea presei. Dar de unde până unde respectarea valorilor celuilalt înseamnă cenzură? Ce legătură are cenzura aici? Hai să nu ne mai jucăm cu niște cuvinte mari, cum nu trebuie să călcăm în picioare nici cultura altor oameni (cultura și civilizația unora se bazează exclusiv pe credință), doar pentru că diferă de a noastră, pentru că noi nu aderăm la ea!
- Pentru că nu mă pot plasa de partea vreuneia dintre aceste extreme, mi s-a spus că sunt „idioată”, că nu gândesc. De fapt, mi s-a spus că sunt „proastă” pentru că nu sunt (cu) (hebdomadarul – curioasă sunt dintre cei care au urlat zilele acestea că presa e liberă până la cer și dincolo de el, care știu ce-i aia un hebdo < hebdomadar) Charlie, adică pentru că nu gândesc ca ei, ca majoritatea, că nu mă ascund după clișeul „libertatea de exprimare” = Charlie. Cine asupra cui instituie cenzura aici? Din nou, e vorba despre libertate, libertatea de gândire. Și dacă asupra unei forme de exprimare mai poți institui cenzura, asupra unui gând nu vei putea vreodată. Și mai trist e că printre cei care susțin că noi ăștia care nu suntem de acord (nici!) cu Charlie am fi proști, sunt și profesori… profesorii, care ar trebui să ne încurajeze să spunem ce gândim, să gândim liber, ne spun acum că gândim prost, pentru că nu gândim ca ei. Și eu care credeam că epoca memorării ca pe poezie a comentariilor pre-scrise a apus demult… Dar de ce să gândesc precum profesorii, să fiu de acord cu ei, atâta timp cât în afara fluturării sloganului „libertate de exprimare” nu aduce nimeni niciun argument solid? De ce sunt criminală și idioată pentru că nu sunt Charlie? Cine e mai prost aici?
Dacă eu mă apuc acum să-mi exercit libertatea de exprimare și scriu ceva în care aleg să fac glume vulgare la adresa unuia dintre profesorii aceștia care mă etichetează ca fiind idioată, oare nu-mi asum odată cu această scriere (și, implicit, cu această libertate de exprimare) și consecințele, care nu sunt dintre cele mai plăcute pentru mine? Oare acei profesori cum se vor simți? Se vor amuza odată cu mine? Cam asta gândesc eu acum, plasându-mă în locul celor lezați de caricaturile nefaste…
Mi-amintesc acum de momentele acelea în liceu când ni se preda la engleză eseul argumentativ. Sau făceam dezbateri la română pe diverse teme. Ne exprimam părerea, luam în calcul și argumentele contra – ba mai mult, le respectam și spuneam cu alte argumente și exemple de ce nu eram de acord cu ele. Ce, nu se mai predă eseul argumentativ la școală? Și dacă se predă, ce rol mai are pentru gândirea noastră? Ce rol mai are, dacă unii profesori mai târziu ajung să ne spună că suntem proști că nu gândim ca ei? Atunci, dragi profesori, voi chiar sunteți Charlie, acel Charlie care insulta și leza sub forma unor glume și de dragul libertății de exprimare, nelimitate. Voi vă exprimați liber, dar noi nu putem gândi liber, dincolo de gândul vostru suprem? Atunci, scuzați-mă, dar chiar a înnebunit lumea! Lumea aia care m-a învățat să gândesc, să nu iau de bun ce mi se servește direct pe tavă, gata digerat, să respect, să mă exprim liber, dar elegant, fără să rănesc pe cineva cumva.
Nu cred că doar teroriștii au făcut rău în treaba aceasta. Cred că dorința asta de libertate de exprimare fără margini a făcut cel mai mare rău; nu au murit (în picioare) doar cei de la Charlie, ci și alții care nici măcar nu au fost întrebați ce și cum gândesc, cu cine sunt de acord. Charlie Hebdo a fost o picătură care a umplut rău de tot paharul, l-a umplut într-atât încât a dat pe dinafară și i-a „inundat” puternic și pe alții care se aflau întâmplător pe lângă acest „pahar”. Cum spuneam, cine e pus sub acuzație când ațâță un nebun? Nebunul provocat sau ăla care l-a gâdilat pe nebun după ceafă?
Pe de altă parte, caricaturile acelea au mai făcut un rău: au împărțit lumea în două – cele două „tabere” – au învrăjbit-o, au întors unii oameni împotriva celorlalți (creștini, atei, musulmani – toți se urăsc între ei și mai tare), au arătat ce înseamnă să te plasezi pe o treaptă superioară altora și să numești asta libertate de exprimare fără limite.
Îmi pare rău că nu am umor, că nu știu să râd de glume jignitoare, rasiste, hidoase, duse la extrem. Glume care cred că nu ar fi amuzat nici măcar pe atei. Pentru asta sunt proastă.
Dar am imaginație. Și încerc să-mi imaginez ce-ar spune acum John Lennon. Însă cred că renumita sa piesă e deja răspunsul apriori la aceste evenimente – iată varianta mea preferată, în caricaturi reprezentative: