… sau nu e unul bun, cel puțin!
De regulă, sunt o fire tăcută și, dacă numărăm în proverbele lumii și în zicale de câte ori apare cuvântul tăcere sau, mă rog, elemente din paradigma verbului (a) tăcea, am putea ajunge la concluzia că e bine să fii așa. Că, deși nu prea vorbești, gândești mult.
Și totuși… Sunt atâtea momente în care ar fi trebuit să mă exprim, să spun ce aveam în gând și ceva a oprit gândul acela în gât. Și a spus-o altcineva în locul meu – asta mai ales la școală. Dar s-a întâmplat să mă blochez astfel și la interviuri de angajare sau în grupul de prieteni sau când mă certam cu cineva și nu găseam o formă prea clară să dau argumentelor. Multe gânduri bune mi-au venit abia apoi…
Sunt atâtea idei frumoase pe care le-am ucis în sine-mi, pentru care am spus apoi: „Ce bine era dacă spuneam aia atunci…”. Și de ce n-am făcut-o? N-am răspuns!
Sunt atâtea momente în care ai ceva de spus, prea frumos, prea inteligent, prea bine și… ceva omoară gândul înainte de a-i da forma. Chiar cu riscul de a fi catalogat prost, mediocru, fără personalitate, murmuri în loc un „da” sau un „nu” sau „de acord” și apoi te înjuri singur că ai înghițit gândul, îți spui că ai fost prost, că ai vrea să-ntorci clipa aceea înapoi.
Toți avem momente de, să spunem, genialitate. Și de imbecilitate. Dar trebuie să fie un echilibru. Iar dacă ești perfecționist, balanța trebuie neapărat să încline mai mult înspre genialitate.
Încă învăț, încă gândesc mult și rostesc în sine-mi idei frumoase. Și încă învăț să le și împart cu ceilalți. Chiar cu riscul de a fi considerată prostuță, neexperimentată și alte câte. Pentru că fiecare zi e o filă cu experiență. Și pentru că nu mai cred pe deplin în vorba „Dacă tăceai, filosof rămâneai”… Astăzi nu mai filozofăm, astăzi n-ai cum să știi dacă nu încerci. 🙂