Dacă viața nu e un reality show care bate orice film… aștept cărțile. 😀 Cred că acelea și viața sunt singurele care ar trebui să ne (mai) șocheze.
Încă de anul trecut aveam o temere pentru anul ce avea să vină – nu a fost 2017 cu un final prea reușit, ba chiar m-a dezamăgit și speriat pe alocuri. Și rămăsesem cu o temere pentru anii cu 8, deși sunt născută într-un asemenea an. Asta pentru că una din dramele mele personale pornește din 2008 – an care mi-a schimbat viața, dar în care l-am cunoscut și pe Clau.
Și uite că temerea nu a fost nefondată. De altfel, cred că dacă îți pre-setezi în creier niște chestii, că e de rău sau de bine, ajung să se întâmple. De aia facem rezoluții și e bine să le mai notăm și pe hârtii – se numește programare neurolingvistică. 2008 s-a întors parcă sub forma lui 2018, cu alte probleme de aceeași natură, parcă unele trase la indigo. Și totuși, după 10 ani de când ne-am cunoscut, 2018 a fost anul în care eu și Clau ne-am căsătorit. Ca și cum mereu necazurile ne unesc cel mai bine.
De fapt, 2018 a început destul de dezastruos, cam așa cum s-a sfârșit 2017. Ca și cum s-ar fi chinuit încă să-l continue pe cel anterior. Și ca să demonstreze că nu ar trebui să ne mai măsurăm fericirile și tristețile în limite de timp. Nu, ele sunt acolo mereu, vin și pleacă, rămân mai mult, alteori deloc. Și anul acesta a venit cu toate deodată, la debut mai mult cu cele nedorite.
Mi s-au împuținat „prietenii” și anul acesta, a fost cu dezamăgiri și spate întors și lăsat baltă la nevoie, dar nu e ca și cum nu m-aș fi obișnuit. Ideea e că unor oameni mă hotărâsem să le mai dau o șansă și se pare că am ajuns tot la aceeași deviză a mea: mai bine aș acorda încredere și șansă nouă unui om de curând intrat în viața mea, decât unuia care deja mi-a arătat ce poate. Plus că se uită greu unele lucruri.
Oricum, ar fi ingrat să spun că a fost doar cu cele nasoale, dar a fost un an greu, ciudat, dificil, cu lupte și zbateri, cu multe de făcut, ca să simți că ai făcut chiar și cel mai mărunt lucru. Printre cele notabile, frumoase și de memorat ca amintiri, le-aș lăsa pe acestea:
- ne-am mutat la casa noastră;
- am vizitat New York și (eu) SUA pentru prima dată;
- ne-am căsătorit și am avut o nuntă frumoasă;
- am legat noi prietenii;
- au ieșit unii oameni pe bune din viața mea și cred că mi-au făcut un bine în mare parte prin asta – cred că nu eu am pierdut ceva prin acest lucru.
A fost un an uneori prea lung, alteori prea pus pe fugă – nu prea știu cum să găsesc cuvântul ca să-l descrie cel mai bine din acest punct de vedere. Un an a cărui parte inițială a fost greoaie, sufocantă, după ce finalul anului anterior mă cam secase de niște puteri. Anul acesta a fost la început ca ninsoarea aceea groaznică de ne-a bătut din martie și a durat până în aprilie.
Nu vreau să mă mai gândesc nicicum la ce va veni, să-mi fac speranțe, așteptări sau temeri de la noul an. Mai ales că unele țin de mine, iar ce nu ține de mine, nu am cum controla. Și oricât m-ar durea asta, învăț să mă resemnez. Așa cum știu că rănile se vindecă, ca să fii pregătit pentru altele noi.
Și, cel puțin, ne-au mai rămas zâmbete…