Dintre toate lucrurile, despărțirile și dezamăgirile mi se par cele mai triste. Iar 2017 mi le-a adus cam pe ambele, când mi-era mai puțin bine, eram mai puțin pregătită. Așa că, de 2017 mă despart totuși, cu un oarecare drag.
Dar poate că e mai bine așa, poate credeam eu că nu aș fi pregătită. Mi-am luat avânt și le-am făcut față. Ca să șterg răul să pot da de bine. E și vorbă în popor: „Tot răul spre bine”. Așa a fost și 2017: de șlefuit în rău, de forat, ca să dai de bine. Și da, 2017 cam asta a vrut să fie, mi-a lăsat minunile spre final de an, nu după ce mi-a oferit emoții, dar și greață – față de unii oameni, față de anumite fapte mai ales.
Am simțit că am pierdut oameni în acest an și multe altele – dar poate că, în fapt, nu eu am pierdut… Mie mi-a rămas gustul amar și latura umană, pe care am tras să nu mi-o pierd în vremuri mai negre.
Urmează un an cel puțin la fel de greu precum cel care trece, dar acum măcar îmi pregătesc forțele de ce știu că va fi aici. Nu mă voi (mai) lupta cu nimeni și nimic, îmi voi trasa calea spre ce vreau să fiu: mai bună decât mine, care am fost. Mereu. Cine vrea să stea cu mine, să rămână cu bine, ci nu… să ia măcar și gustul amar lăsat!
2018, ești rorund și gras, fii și bun, nu chiar blând, dar măcar învață-ne cu și de bine! 😉