Și nu doar eu! Cred că așa ar trebui să continue această afirmație. Mereu.
Viața nu iartă, știu asta bine. Nici pe mine, nici pe alții. Nu întreabă dacă (mai) poți duce, dacă ai deja suficiente griji și probleme, dacă simți durerea altfel față de restul oamenilor, ori ești un soi de semizeu, dacă ai timp… Nu te întreabă vârsta, sexul, dacă ai suficient bani în cont sau nu, cât reziști și cum o faci. Nu se uită nici dacă ai făcut sau nu o faptă bună până atunci, dacă ai greșit altora, mai mult sau mai puțin. Nimic. Viața nu e ca o spovedanie… te așteaptă să te confesezi și apoi te eliberează de păcate.
Viața te supune la multe, uneori extrem de dure. Și nu doar pe tine. Reține asta!
Am probleme. Și, eu, ca mulți alții. Nu le ierarhizez, nu îi las pe alții să o facă – nici între ele, nici în comparație cu ale lor. Căci li se întâmplă tuturor.
🌸 Citești aici despre:
Problemele pe care le avem nu ar trebui să scuze comportamentele noastre urâte
Doar că am observat în ultimii ani (sau poate m-am schimbat și eu și sunt mai atentă la astea) că oamenii veneau la mine să se scuze pentru anumite greșeli, neputințe, comportamente (față de mine, dar și față de alții) prin faptul că au probleme. Și mai voiau și înțelegere, dacă se poate mângâiere și alinare, poate chiar să-i ajut să-și rezolve treburile aiurea din viață, când ei se purtau urât cu mine. Partea proastă e că oamenii nici nu-și dau seama când fac asta…
Problemele noastre n-ar trebui să ne facă să fim mai răi sau să ne absolve de anumite comportamente urâte! Dimpotrivă. Având o suferință, cred foarte mult că știi ce înseamnă să înduri niște chestii și, poate, te gândești și la celălalt, că poate el are la fel ca tine, pe ale lui. Ori, mai rău, poate are probleme mai mari, mai apăsătoare. Și tu îi ceri înțelegere sau te scuzi prin „Am probleme”. De parcă a avea probleme e o virtute și tu, gata, ai tot dreptul pentru asta să te porți cum vrei. Căci vei fi iertat, pentru că, știu, tu ai probleme.
Nu ar trebui ca suferința să înnobileze? Să ne facă mai umani? Mai înțelepți? Să vină cu experiență de viață și sufletească? Da, pe moment, te poate înrăi, dar nu e nimeni altcineva din afară de vină pentru problemele tale. Așa cum nici nu poți avea pretenția ca toată lumea să-ți poată trece cu vederea vorbele și comportamentele urâte pentru că tu suferi. Poate și eu sufăr, iar tu, care-ți iei „arma” de „Am probleme”, pentru că, ce să vezi, vei fi scuzat pentru că uzezi de acest tip de „armă”, mă rănești mai tare.
Oamenii în general nu văd 2 metri în față de curtea proprie
Am n situații de povestit în care colegi, prieteni, rude se plângeau că au probleme sau mă răneau chiar, și pretindeau că tot ei trebuie înțeleși după toate astea, exact în momentele când mie mi-era poate mai greu, mai rău.
Adică vii la mine, ai pretenția să trec cu vederea peste faptul că mi-ai greșit sau te-ai purtat cu mine oribil, doar pentru că ai (avut) probleme, dar nu le iei în seamă pe ale mele – e tot despre tine vorba!
Sau varianta: îmi greșești, îmi dai în cap când îmi este mai greu, apoi vii și spui că trebuie să te înțeleg, pentru că hei, tu ai (avut) probleme? What about mine? Mi se arată tot mai des în ultima vreme faptul că oamenii, chiar și cei mai apropiați, nu văd 2 metri în față de curtea lor proprie, nu urmăresc decât propriile îngrijorări sau interese. Egoism pur! Dar vor să fie ei înțeleși…
În schimb, am destul de multe exemple despre oameni necunoscuți, care, în ciuda alor lor, m-au ajutat necondiționat. Străini, dar oameni! Prefer să investesc în ei încredere mereu.
Am și eu probleme
Da, ca orice om. Am și eu pe ale mele. Destule răni, destule suferințe. Și sunt încă destul de mulți prieteni și colegi ori cunoștințe care nu mi le cunosc. Niciodată nu mi-a plăcut să-mi expun problemele în fața celorlalți. Să mă plâng de ele sau, mai rău, să mă victimizez în exterior, să mă autoabsolv de răutăți, doar pentru că sunt acolo.
Sunt multe lucruri grele peste care am trecut, multe răni deschise pe care le am și le duc (doar) eu cu mine, multe dureri pe care nu mi le-am expus, nici chiar când alții „cu probleme” dădeau în mine. Am drame de umplut pagini chiar, dar puțini mi le știu, pentru că sunt ale mele. Și e treaba mea cum le gestionez. Nu (prea) vorbesc despre ele cu cei din jur, pentru că nu cred că asta mă va ajuta, ba dimpotrivă. Cred că virtutea stă în a merge cu forță mai departe printre toate „bălăriile”, fără să-ți expui slăbiciuni, suferințe, probleme nicăieri. Fiindcă oamenii tot de ale lor își văd, ba, mai rău, profită de ele.
Sunt prieteni apropiați care au aflat destul de târziu despre ce duc eu în spate de ani buni și s-au minunat. Sunt alți colegi care au aflat și mi-au zis că nu înțeleg cum de pot zâmbi încă, atunci când sunt în mijlocul atâtor greutăți. Și ce să fac, să plâng? Cât să plâng, cât să fiu tristă? Nu pot trece peste toate, alegând să duc mereu după mine poveri pe chip și în mine. Am și eu o viață, nu pot doar să sufăr în ea. Apoi, trebuie să-ți acorzi momente să te detașezi, să te bucuri că ești la job sau în altă parte, să respiri, să trăiești. Chiar dacă pe moment crezi că e imposibil. Altfel, te înfunzi mai tare. Who said it’s easy?
Și mai sunt unii care, aflând că am probleme, mi-au întors spatele sau s-au făcut că plouă, sau au dat-o pe aceeași placă ”Și eu am probleme”. Oameni cărora le-am închis ușa definitiv… Mă doare chiar că i-am mai numit uneori „prieteni” și am investit timp și încredere în ei, chiar și a doua șansă. Unii-mi sunt atât de apropiați că ar trebui să ne rezolvăm împreună problemele și… au ales în continuare să lovească atunci când eram jos, mai tare.
Anul acesta a fost printre cei mai grei…
Nu știu cum a fost pentru alții, dar 2018, încă neterminat, m-a supt de puteri și energii. Și am oroare de anii cu 8 deja, căci pentru mine și 2008 a fost de coșmar. Nu zic că nu a(u) fost și cu bucurii, dar, în ansamblu, m-a(u) speriat mai mult decât să mă bucure.
Mă rog, problemele mele de anul acesta au început să apară de pe la sfârșitul anului 2017, dar acelea erau doar încălzirea. A trebuit să părăsesc apartamentul în care stăteam în chirie de 5 ani (!), de la mutarea în București, în timp record și sub presiune, în timp ce căutam cu disperare un apartament potrivit, iar proprietara, rudă mai îndepărtată de fapt cu mine, nici măcar nu m-a anunțat pe mine de asta (deși au fost chiar și ocazii, stabilite chiar și de către ea), ci doar pe (viitorul) meu soț, care atunci nu locuia în țară. Pentru că nu ne-a picat bine – și am spus asta – tot ea s-a supărat, ba chiar și alte rubedenii la un loc . În plus, mai pretindea ca noi să îi înțelegem problemele (nu că nu am fi ajutat-o mereu cum am putut). Fără ca măcar să o intereseze cum facem față alor noastre.
A fost cea mai cruntă mutare din viața mea, într-o perioadă în care eram superaglomerată cu multe în plan personal și profesional. Nici venirea din Timișoara nu a putut-o egala. Stând 5 ani într-un apartament semigol, se întâmplă să ai lucruri suficiente de cărat de acolo la plecare. Pe deasupra, a trebuit să rezolv(ăm) și problema casei. Ei bine, s-a rezolvat în final, tot răul spre bine. Dar cum s-a întâmplat mutarea și altele legate de asta mi-au lăsat un gust extrem de amar și de obositor, că mi-e greu să mă mai și gândesc la acea perioadă. Și o dezamăgire cu stări de greață, inclusiv la propriu.
Eram preocupată pentru că trebuia să ne ocupăm de nunta care a avut loc anul acesta, urmau sărbătorile de iarnă, la job făceam față primului Black Friday (cunoscătorii în marketing online știu cât de greu e un astfel de eveniment) al departamentului pe care îl coordonez și, pe deasupra, trebuia să pun pe hold multe în viață ca să ne căutăm o casă decentă unde să ne mutăm… Fiind (momentan) singură, a fost atât de epuizant și de stresant că mă lua cu stări de amețeală și vomă în drum spre locul de muncă – de fapt, mi s-a întâmplat de două ori în drum spre job să vărs. Și mă temeam să nu revină stările de anxietate și atacurile de panică pe care le confruntam în liceu. Ar fi fost cel mai prost moment.
Am trecut peste toate astea cam singură, automotivându-mă, și da, în condiții în care mai toți din jur mi se plângeau mie că au probleme. De la job până acasă auzeam cam aceeași placă. Sau chiar acuze, care numai curaj nu mi-au dat. Și, totuși, am ignorat, am continuat. Nu era altă cale. Nu e alta când mai jos de podea nu ai cum să cazi.
Am rezolvat oareșicum, ne-am mutat, dar cu multe de făcut în noua casă, cu multe cutii peste cutii și haos, multe de renovat și de pus la punct. Chiar ne-am zugrăvim singuri casa, ca să nu mai menționez că fostul proprietar, care cu greu a părăsit apartamentul și în ultima clipă – mă rugam deja de el să plece, să mă lase să iau în primire și să ne ocupăm, a plecat și cu prize din casă – ce să zic, or fi fost de lux. Dar a fost o victorie overall!
A venit între timp februarie 2018, ziua mea, pe care am petrecut-o în New York (vacanță plănuită mult în avans, voi povesti cu altă ocazie despre asta), dar la o zi după ce vorbisem cu el, după ziua mea de naștere, a început un alt coșmar: tatăl meu făcuse un atac cerebral. Nu grav, dar de aici au ieșit la iveală destul de multe alte probleme de sănătatea ale lui, destul de grave. Nu vă spun cum m-am simțit în tot acest timp până la reîntoarcerea în țară, de pe un alt continent, cu alt fus orar pe deasupra. Ba chiar la îmbarcarea pe avionul de întoarcere, am sesizat că îmi lăsasem geaca în aeroport. La modul acela am ajuns.
Situația era cu atât mai gravă, cu cât în minte mi se reactualizau alte imagini, mai dure, mai serioase, mai dramatice pentru mine: în 2008 (da, an cu 8, când l-am cunoscut și pe Clau), acum 10 ani, mama a făcut un accident vascular cerebral grav și care a lăsat sechele. Tatăl meu avea grijă de ea. Acum, cu el bolnav, cine mai urma să facă asta? Apoi, urma nunta în iulie a.c., de care trebuia să mă ocup. Multe detalii le-am pus la punct între vizite la spital și grijă de mama.
A fost și este încă foarte greu, viața mea nu e ușoară și mai am încă atâtea de dus! Doar de 10 ani, să zicem, de când am plecat la facultate, viața mea deja e dată peste cap. Nu mi-e ușor, dar trag din mine tărie să merg mai departe. Pentru că nu e vina nimănui pentru ce s-a întâmplat, așa cum nu e nici a mea. Iar viața merită trăită.
Între timp, prin martie 2018, bunica mea, a bunicului de care vă vorbeam aici, de vreo 82 de ani, și-a rupt piciorul din șold. A fost operată, dar e la pat. Nu mai vrea să se ridice. Nu mai are voință și forță și a capitulat, așteptând cât mai e de așteptat. Ea, care era un exemplu pentru puterea cu care confrunta bolile, problemele, durerile. Tocmai în anul când am avut nunta.
Nu mai vreau să intru în alte detalii, sunt destul de dureroase deja și aceste rânduri, iar problemele acestea nu-s singurele cu care mă confrunt. Sunt doar o parte din cele mai recente. Am făcut și nunta (povestesc curând și despre ea), cu atâtea pe cap, am trecut și învăț să trec încă peste multe dezamăgiri, inclusiv legate de organizarea pentru căsătorie – pentru că și această etapă a fost o lecție de viață, de altfel, și un test pentru prietenii. Unii au rămas, alții au întors spatele; la fel și rude. Ca așa e în viață. Dar îl am pe Clau. (Și oficial. :))
Sunt conștientă că nu e treaba nimănui să-mi citească ofurile și să-mi asculte problemele (ori sfaturile legate de ele), nu am lăsat aici aceste destăinuiri ca să mă vait sau să-mi poarte careva de milă. Nici să mă judece cineva, așa că rog ignore dacă nu vă interesează sau nu vreți să știți despre ale mele (oricum, e un articol lung, vă înțeleg 😉 ). Am făcut-o ca să mă descarc. E viața mea, acesta e spațiul meu unde vreau să fiu așa cum sunt, fără cenzuri, fără armuri, fără piedici și comentarii. Și unde vreau să dau curaj și să motivez frumos! Să ajut concret prin ce pot.
Pentru că din afară poate părea perfect totul, măștile și aparențele arată bine, dar sunt înșelătoare, în timp ce omul acela căruia i te plângi sau te vaiți, ori pe care pur și simplu îl privești, pe dinăuntru poate se îneacă deja. La fel și cu blogul meu: e despre viață, despre urât și frumos deopotrivă, despre bine și despre rău, și e un loc fără cosmetizări. Și ca oricărui om, nu mi-e întotdeauna bine: nu-s mereu fericită, nu mă simt tot timpul frumoasă…
(Poate că în unele părți am mers prea departe cu povestirile, dar nu am de gând să mă scuz pentru ce simt sau să ascund ce mă doare doar pentru ca să nu fiu judecată sau luată drept ce nu sunt – oricum, asta se întâmplă de regulă în viața oricui.)
Sunt convinsă că alții au probleme mult mai mari decât mine, la fel cum sunt unii care au altele mai mici și mai puțin semnificative. Sofocle cred că a spus că dacă asculți tragediile unora, s-ar putea să vrei să-ți iei problemele tale înapoi și să te bucuri de ele chiar.
Eu aleg să mă mai bucur și de viață, în felul meu, cu atâtea pe cap și în cap. Și să mă bucur de mersul la serviciu în fiecare zi, lucru care mă relaxează, față de câte alte probleme am de dus. Vreau să trăiesc cât de cât senină, cât îmi este dat. Pentru că da, e un noroc că m-am și născut! Dar despre asta poate vorbim data viitoare…