Când am dat prima oară cu ochii de București, la vreo 12 ani, am avut impresia că mă înghite. Era cu adevărat o junglă și nu pentru că așa-l priveam eu prin ochii de copil încă, ci chiar era cu totul diferit – mult prea haotic și urât. Când m-am mutat aici, am adus cu mine inclusiv acele imagini din trecut cu Bucureștiul de-atunci și am avut bucuria să trăiesc, totuși, surprize plăcute. Imensitatea nu mai speria, ci-mi dădea aripi să o cuprind. De multe ori am spus: Bucureștiul e pe-atât de mare, pe cât îmi erau și visurile pe care le-am adus cu mine aici. Ori invers: visuri mari și zburătoare cât tot Bucureștiul…
Apoi, când am început să simt orașul, m-am trezit cu o altă întrebare: oare oamenii aceștia se îndrăgostesc? unde? cum? la metrou, în tramvai? în viteza străzii? și dragostea durează… câte stații? Multă vreme am trăit cu impresia că într-un astfel de oraș e greu să te îndrăgostești, să iubești, să dai mai departe sentimente frumoase și să simți suflete… Ăsta era paradoxul: cum, în toată vânzoleala zilnică, în care simți în tălpi cum pulsează viața de la amprentele din asfalt ale atâtor pași, să nu fie viață și tot ce-i mai minunat din ea?
Până într-o zi, chiar în metrou, când am aflat răspunsul, de la Victoriei la Romană: două mâini diferite s-au atins pe aceeași bară de susținere.
El: Scuze, cu o privire timidă.
Ea: Nu-i nimic, și mai timidă.
(Cum nu-i nimic? Când două lumi s-au atins, două suflete, câteva zeci de secunde… Da, mă, București, tu poți să iubești! Și mă Bucur că ești. 😉 )