Avem o singură viață. Care se scurge insesizabil. Timpul acesta limitat ne limitează și pe noi în organizarea clipelor frumoase care ne mai rămân de umplut. Și atunci, evident, alegem să le petrecem cu oamenii cei mai dragi, cu prietenii care au știut să ne fie alături și în clipe mai urâte, cu aceia care te ajută să evoluezi, să urci. Care nu știu să numere lunile, anii de când nu v-ați mai văzut sau vorbit la telefon, căci ei au fost mereu acolo și ieri, și anul trecut, și acum câteva zile, luni, ani și vor continua să fie – la fel, aproape, lângă suflet. Firește. Și dacă ai norocul ca viața să ți-i arate din timp, nu-ți permiți să mai irosești timpul bâjbâind după ei.
Am puțini extrem de puțini prieteni. Degetele de la o mână sunt prea multe ca să îi număr. Asta pentru că, pentru mine, prietenia încă derivă din ceva valoros, mult prea valoros ca s-o terfelesc prin numele unor oameni care nu știu decât să te bârfească imediat ce-ai ieșit pe ușă, să te asculte doar dacă ei și-au terminat de aruncat păsurile pe tavă, să te caute numai când îi poți cu adevărat ajuta… dacă nu faci toate acestea alături de ei, ești un „prieten” rău, care își „permite” „necioplirea” de a bate în retragere.
Așa că, așa cum sunt eu, cu multe calități, dar, cu siguranță, cu mult mai multe defecte, m-am retras de multe ori dintre unele chipuri, m-am mutat din locuri unde nu mi-am mai găsit menirea, mi-am permis să nu fiu ingrată, chiar cu riscul de a fi acuzată tocmai de acest fapt. Din nou, un lucru firesc pentru o persoană ca mine. Și astea fără să dau socoteală cuiva decât mie. Desigur, ca orice om care știe că așa cum răul poate fi găsit în orice bine, și binele poate fi găsit în rău (ori răutăți), păstrez vii amintiri frumoase cu oameni care au făcut parte din porțiunea de viață pe care deja am parcurs-o. Pentru că nu mereu mi-au greșit, așa cum, poate, nici eu nu le-am putut face bine mereu…
De aceea, ca om care mai crede în prietenie și locuri de valoare care m-au format, aleg să mă folosesc de un drept: acela de a face ce-mi doresc cu timpul meu liber, cu anii mei, de a-mi selecta oameni dragi și frumoși lângă mine, atunci când timpul mă limitează să o fac. Și nu, nu am ales să îmi închid sufletul în mine – sunt porți deschise încă și acolo, doar că, de multe ori, ca să intri, trebuie să dorești și tu cu adevărat, nu doar să bagi capul și să inspectezi, apoi să ieși cum ai ocazia. Nu pot să te azvârl eu înăuntru. Sunt niște „legi” (iarăși) firești.
Așa că, dragi oameni, nu lăsați pe nimeni să vă acuze că nu le acordați timp din viața voastră, că nu-i considerați prieteni sau apropiați! Pentru că, de la unii oameni, cu siguranță, fiecare mai trebuie să primim momente din viața lor drept credit. Altfel, tic-tacul nostru bate prea rapid și… bate inutil!
