Mi se pare crunt cum ajung unii oameni, între care ar trebui să fie o frumoasă legătură – poate cea mai strânsă -, să muște unul din celălalt. De parcă viața asta n-ar fi și ea prea puțină ca s-o trăim din plin!
N-am căutat definiția dragostei pentru părinți nicicând. Nici prin paturi de spital, nici în cearșafurile lor infecte ori în dopuri de perfuzii închise la timp, „ca să nu intre aer”; nici în dureri de ceafă de la dormitul pe scaune tari de spital, incredibil de neprietenoase, ba chiar respingătoare, nici în zvâcniri de dureri de măsele, care au explodat în momente de-astea complet nepotrivite, ori în atâtea șiroaie de lacrimi sau nopți albe sau angoase care se multiplicau parcă înspre nesfârșit… Am inspirat aerul bolnav și m-am setat să rezist cât pot, până la capăt. Le-am închis ochii multora, și urechile, să nu văd, să nu aud, să nu (mai) doară.
În astfel de momente de cumpănă, ești tu cu tine, cu sufletul tău, nici cel mai apropiat om nu-ți poate pătrunde acolo. Îi ceri lui Dumnezeu să-ți ia o mână, un picior, doar să vezi că omul cel mai drag deschide ochii! Și gândurile astea se implantează în vise și ajungi să vezi acest moment chiar și când dormi, de, când se întâmplă aievea, nu mai știi cum e de fapt. Și atunci mă întreb: ce valoare cântărește sintagma „datorie morală față de părinți”? Pentru mine e nulă, pentru că aici, la mine în suflet, nu există datorie. Există doar dragoste pentru ei!
Nu, pentru așa ceva nu există definiții sau terminologii specifice. Există doar despre îngeri, ceea ce pentru mine e oarecum echivalent pentru a descrie lumea unui copil cu părinții alături. Dragostea asta nu se poate traduce în jocuri de cuvinte favorabile doar unora. Și nici nu se cere măsurată în cifre pe hârtie. Eu nu știu să iubesc așa. Și nici nu vreau să învăț! Și, apropo, voi ați observat că dragoste n-are plural (vorba cântecului)? E singularia tantum, iubirile-s plurale…
Nu pot să-mi neglijez propria viață ca să o dedic părinților – în primul rând că asta nu s-ar putea numi salvare, ci, dimpotrivă, condamnarea a trei vieți implicite, și în al doilea rând, pentru că nici ei nu și-ar dori asta. Și dacă mai zâmbesc și încerc să mă bucur de viață în felul meu, e din puterea care mi-a rămas și mi-o setez ca să merg mai departe, să trăiesc cum știu eu mai frumos în continuare și cum le-ar plăcea și lor să mă vadă. Cu dreptul inerent de a nu fi nevoită să dau explicații nimănui. Poate doar mie.
Dacă încetinesc în drumul meu, sau mai scârțâi, e pentru că am nevoie să-mi mai dau răgaz. Dar niciodată de la dragostea pentru părinți… Nici când vor înceta ei să mai fie.
Și dacă e să regret ceva, e că nu m-am născut mult mai devreme, ca să apuc să trăiesc mai mult din viața lor cu mine. Așa, timpul ni s-a scurs, am ajuns să împărțim mai mult necazuri și tristeți decât bucurii. Dar bucuria supremă e dincolo de astea: e că SUNT încă ei, așa, chiar și cu probleme.
P.S.: Nu mi-a plăcut nicicând să vorbesc despre problemele mele, să mi le expun ca pe o slăbiciune sau ca pe o scuză a slăbiciunilor mele. E o chestiune prea profundă, prea înfiptă în suflet – pe care nu-l deschid mai nimănui. Dar nici nu accept să-și dea alții cu părerea despre viața mea, mai mult chiar, să-mi discute dragostea sau ceea ce fac pentru părinții mei. N-au fost acolo când am avut nevoie de îmbrățișări ori vorbe bune decât prea puțini, care s-au împuținat și mai mult – mă mir și eu că au mai avut de unde -, nu sunt nici acum mulți, așa că nu vreau să las aparențele și iluziile lor despre ceea ce fac eu să vorbească.
Eu nu-s în stare să duc bătălii în „cizme” murdare, așa că ține-ți „cizmele” acasă înainte de a mă cunoaște! Altfel, nici nu încerca să mă cunoști! Sunt omul care se oferă aproape întru totul oamenilor pe care-i consideră de suflet, dar, în același timp, la prima dezamăgire, ia acest tot înapoi…