E greu să fii român…

E greu să fii român sau să trăiești în România. Oricât te-ai strădui să faci ceva, să schimbi ceva, să închizi ochii, să înduri și să rabzi, ceva din sistemul țării ăsteia îți rânjește în față și-ți arată că nu dă doi bani pe ce vrei tu pentru țara asta, pentru timpul tău dedicat ei, pentru nimic…

Astăzi am constatat că e ziua oficială a frecatului de mentă, aproape pe oriunde am fost. De fapt, a cam început de ieri, când la Telekom n-au fost în stare să-mi înlocuiască cartela SIM care a crăpat, săraca, după 7 ani de utilizare (însă banii pe una nouă au știut să mi-i ia)…  Dar toți vor să primească, să primească mai mult (dublu, triplu, dacă se poate, că așa e „în afară”: salarii „decente”*…), dar să nu ofere nimic. Nici măcar respect, nici măcar acel lucru pentru care sunt plătiți.

Azi am intrat la poștă, să las un colet. Aglomerație, ca de obicei… majoritatea – pensionari care să-și plătească facturile – rareori mai am sentimentul acolo că sunt într-un oficiu poștal (dar nu asta e problema). Mă uit în cutiuța de formulare, să completez hârtiuța aferentă pentru colet. Dar acolo, pauză, nu era nimic… trec de coadă și o rog pe una din doamnele de la ghișeu să-mi dea un formular pentru colet. Nici nu se uită la mine, nici nu răspunde la salut (căci știu să zic „Bună ziua.” mereu, indiferent cu cine vorbesc). Îi las răgaz de câteva minute, poate e prinsă cu informațiile de pe factura de moment. Dar niciun răspuns nu se anunță… și răspund cu un „Probabil sunt invizibilă, nici vocea nu se aude…”.
După ce termină cu omul din acel moment când eram invizibilă pentru ea, mă întreabă cu ce mă poate ajuta. Îi răspund: „V-am spus deja. Un formular pentru colet, vă rog!” și o întreb de ce nu sunt acolo expuse, să nu așteptăm la ghișeu pentru ele, ci să le completăm din timp și să ne așezăm cuminți în coadă apoi, noi, ăștia care mai utilizează serviciile exclusiv poștale. „Nu avem multe. Lumea abuzează de ele.” Îi spun că de fiecare dată îmi iau mai multe să am acasă, să le completez de acolo și să vin să nu mai pierd vremea la poștă cu asta. Dar azi am rămas fără ele… nu mai am. „Să vă faceți copii când aveți acasă, că și noi rămânem fără ele!”. Nu-i prima oară când la Poșta Română mi se răspunde așa. Nu am chef de discuții, nu am timp să mai pierd, completez, las coletul și plec… Dar plec cu un gust de pelin. Mai e Poșta Română poștă? Aproape că ești certat când folosești serviciile ei obișnuite…

De la poștă plec pe jos, o stație de autobuz, până la următoarea, căci sunt cetățean conștiincios și nu mai am călătorii pe portofelul electronic și acolo e ghișeu de RATB.  Și am ceva de mers până la un punct Vodafone, așa că nu vreau să merg pe jos, să pierd vremea, și dacă tot e pe ruta autobuzelor din zonă… Dar la ghișeul cu pricina – surpriză! e deschis, de luni până vineri până la ora 13:30, sâmbăta – până pe la 14:30, iar duminica – închis (pe site-ul ratb.ro, în schimb, e afișat programul normal, pe care îl știe toată lumea, de la 6 la 20:30). Iar următorul punct de lucru pentru bilete și reîncărcare cu călătorii RATB e acolo unde trebuie să ajung. Așa că deh, zic să merg iar cu metroul, deși e vorba doar de o stație de metrou. Dar plec foarte surprinsă de noul program de la ghișeu… Eu și o doamnă ne mirăm; restul – sunt pensionari care au gratuitate. De riscat, nu risc să merg fără, am fost amendată o dată și nu e o amendă ieftină! Și pun pariu că te amendează fără să-i intereseze de programul buticului RATB din zona ta!

La metrou, compostez ultimul bilet de pe cartelă. Asta e, chiar dacă e pentru o stație… Poate am noroc și mă întorc cu autobuzul, după ce încarc în stația de acolo. Dar n-am noroc, căci și acolo ghișeul RATB e închis. Ba mai are trase și storurile peste geamuri, nu-i vezi nici programul!

Asta e, mă întorc iar cu metroul. Intru la metrou, trebuie să îmi iau cartelă nouă. Nenea de face paza îmi spune că nu se pot cumpăra de acolo, doar de la aparat. Mă îndrept spre aparat, îl văd că vine în urma mea… Selectez acolo tipul de cartelă care mă interesează, dar când să bag banii, țipă nenea (să mă sperie, nu alta!): „Doamnăăă, aparatul nu dă rest! Trebuie să băgați fix!”. N-am suma exactă, îi răspund și îmi pregătesc cardul. „Ah, ăla de carduri nu funcționează!”. Pe bune?! Îl întreb atunci ce funcționează în țara asta, că și la RATB e închis. Chiar ești obligat să mergi pe jos în Bucureștiul ăsta, dacă nu ai mașină?! Îmi spune: „Așa au făcut, doamnă, e prost sistemul!”. „Dar amenzi știu să dea, dacă te prind…”. „Da, și sunt mari! Mergeți la intrarea de pe partea cealaltă, acolo e ghișeu cu casierie!”. Merg, ce să fac? Merg și mă gândesc cât de penibil e sistemul ăsta de transporturi în comun în România, cât de jegoase sunt autobuzele și metrourile de pe linia pe care circul, cât de trist e să le explici unor turiști străini în București cât de greu poți să te deplasezi să faci turism aici, ce meserie tristă are nenea care ghidează oamenii spre partea cealaltă a metroului sau spre o folosire „corespunzătoare” a mașinii de bilete…

Toată lumea se plânge de numărul mare de mașini în țară, dar, mai ales, în București… Toată lumea, mai ales pensionarii, singurii care își permit să închidă ochii la sistemul românesc de transporturi în comun, la serviciile Poștei Române. Doar ei sunt expresia „clientului fidel”… Noi, ăștia tineri, nu știm decât să ne plângem. Da, dar o facem pe banii noștri, pe timpul nostru, adesea pentru „gratuitatea” lor.

Am pierdut azi 3 ore din timpul meu pentru ceva care trebuia să îmi ia vreo 1 oră. Și ca să îndrept lucrurile, să nu mai pierd vremea, am ales metroul… dar nici așa nu m-a ajutat! Dimpotrivă. Că am vrut eu să fiu cetățean cinstit și civilizat…

Sunt zile când ai ghinionul să le simți pe toate astea, și altele similare, dar nu ai de ales, înghiți în sec și te resemnezi. Până data viitoare. Când îți amintești iar că ești român. Și te încurajezi spunându-ți că și la alții sunt de-astea. Că nici acolo nu o fi grozav totul… că orice parte frumoasă are și uscăciunile ei.

E greu să fii român și să trăiești în România… În fiecare zi mi se amintește asta. Azi – mai mult. E ca atunci când ai un frate mai tâmpit și, oricum ai da-o, tot nu-i bine. Și știi că nu poți renunța la el, căci e ca o parte din tine. Și trebuie să-l iubești așa cum e, căci la ce ești nu poți renunța!

*Numai că acolo și munca e pe măsura „decenței” pe care o pretinzi…