A apărut de nicăieri în semiîntunericul din subteran. Zbura când aproape, când în depărtare și bătaia aripilor îl făcea să pară o luminiță, un licurici, căruia galbenul aripilor i se stingea și i se aprindea continuu. O pată de culoare într-un întuneric anost. Dansa și se rotea. Intra și ieșea de pe șine ca un copil țopăind vesel. În căutarea florilor sau a vreunei pete de culoare. Dar a găsit, în schimb, șina rece de metrou, peste care s-a așezat preț de câteva minute, zăbovindu-și aripile.
Mă rugam să zboare afară sau măcar dincolo de șine, de oameni, de întuneric… N-a făcut-o. S-a luptat cu niște curenți urâți, când, aflându-se peste șinele opuse, a trecut Dristor 2. M-am urcat în metrou și l-am mai privit câteva secunde cum se zbate în aer cu aripile-i fragile, cum, în ciuda puterii aspre a curentului de aer, bătea intens ca să învingă uriașul ce pornea, din nou, pe șine. Un fluture cu aripi fine, rostogolindu-se în aer, plutind în urma unui tren de metrou, a unui gigant de fier. Și cu cât trenul gonea pe șine, cu atât mai mult plutea el în gol. Și sideful galben al aripilor lui se estompa. Pe șinele din partea opusă venea însă un alt curent puternic, la fel de necruțător, la fel de amețitor. I-o fi rezistat? 🙂