De aproape un an, am o mustăcioasă cu blăniță-n descompunere prin casă… A intrat în sufletul meu cum a intrat mieunând în scara mătușii mele (mama tuturor „răniților” din lumea necuvântătoarelor), într-o seară ploioasă de sfârșit de iulie care părea toamnă. Stătuse câteva zile în subsolul blocului. Probabil ascunsă de teama câinilor și a animalelor pe două picioare. Îmi vorbise mătușă-mea deja de ea… că îi dăduse ceva mâncare și apă, dar nu prea ieșea de teama câinilor ei. Numai atunci a făcut-o. Când am fost și eu. A mieunat lung în scara blocului, udă de ploaie, cu ochii bleu întredeschiși privindu-mă până în ultima coardă a sufletului. O frumoasă. Am zis: „O iau!”. Aproape și mătușa mea a crezut că nu aude bine. :))
L-am sunat pe Clau și i-am spus să treacă pe la mătușa mea când vine – oricum era pe drum, că am o surpriză pentru el. Evident, s-a prins. Pentru că el asta își dorea. Dar să ne înțelegem, eu nu am fost niciodată fan pisică (am avut însă mereu milă de cele de pe stradă). El, în schimb… nu are rost să spun: asta și-ar fi dorit în fiecare an până acum drept cadou de ziua lui. Și i l-am oferit. Așadar, m-a cucerit mustăcioasa. Și-am ajuns să-mpac pasăre cu felină (deh, v-oi povesti și despre asta cu o altă ocazie).
A răspuns la Maia din prima, de parcă ăsta i-ar fi fost numele dintotdeauna. Și apoi am văzut că are M în frunte, că îi era predestinat un așa nume. E corcită cu birmanez, albă cu cafeniu spre gri – puțin tigrată. Are cea mai fină blană din lume și… pe mine mă iubește cel mai mult. Ghiciți, de pildă, cu cine a dormit din prima noapte, adică la cine s-a urcat în pat, la cine vine cel mai mult să stea în poală, cu cine a mers prima dată la doctor, pe numele cărui proprietar are ea făcut carnetul de sănătate and so on…
Nu știu cine plânge acum după ea că o fi pierdut-o, nu știu câți ani are – nici doctorițele care au tot consultat-o nu au putut spune cu exactitate. Dar știu că am salvat un suflet de pe stradă, un suflet care sare la ușă ca un câine când vin acasă, care mă iubește și îmi e fidel ca un câine, care mă calmează și m-a făcut să înțeleg (și)… pisicile. 🙂 Că un suflet, indiferent de înfățișarea fizică, are nevoie întotdeauna de tandrețe, afecțiune și grijă, iar el îți va oferi liniștea și iubirea pe care cu greu o poți găsi inclusiv la oameni.
La mulți ani cu noi, Măiutzu! Bine ai venit în viața mea! Și da, am pisică… EU!
