Am mers cu metroul azi și m-am umplut de… fum.

Am mers cu metroul astăzi. Cu care nu mai circul de multă vreme, pentru că nu mai prea e un mijloc de deplasare util pentru destinațiile mele zilnice și constante din ultima perioadă.

Însă azi am ieșit cu fetele la o cafea și, la întoarcere, chiar am vorbit, ironic, iată, că „noroc cu metroul”, căci cu el de regulă apuci să te deplasezi mai facil și rapid cam pe oriunde ai avea nevoi. Și ce păcat că totuși nu poți încă peste tot! Și că M4 – ultimul pe care îl iau eu ca să ajung în zona mea sau să plec de acolo – vine atât de greu! Chiar și Clau a făcut unele sesizări în acest sens: nu, nu s-a schimbat nimic, doar mici tertipuri.

Dar nu despre asta e vorba astăzi neapărat. Ci despre, cred, cea mai nasoală experiență cu metroul prin care am trecut până acum. Și am circulat cu metroul și în metropole aglomerate, mai predispuse la incidente.

La întoarcere spre casă, la Basarab, așteptam M4 să merg acasă. A venit relativ repede de data asta, nu am așteptat nu știu cât. Și intru, mă așez, dar nu durează mult și un fum dens de cauciuc încins, înecăcios, invadează vagonul – eram în penultimul. Oamenii strigă să se deschidă ușile, să le mențină deschise. Mă uit: fumul părea că vine din spatele trenului, de la ultimul vagon.

Am coborât de pe la început, când am sesizat că ceva nu e OK. Așa am observat că problema nu părea să fie doar la ultimul vagon, ci și undeva de pe la mijlocul trenului. Oricum, fumul se propaga, îți venea să dai afară, iar unii oameni începuseră deja să tușească, să se înece.

A început un om mai cu gură mare să comenteze, să se lege de angajații Metrorex de pe acolo. Eu am vrut să filmez puțin. Unul de la Metrorex, în alergătura aia și meciul constant de replici cu omul acela care se tot lega de ei, s-a legat de mine că de ce filmez. Nenea ăla cu gura mare i-a replicat: „Și ce-ai vrea, dom’le, să ia cheia în mână și să vă pună la punct garnitura?!”.

În fine, unii oameni mă întrebau pe mine ce s-a întâmplat. Le-am spus că nu știu, decât atât cât văd și ei. Că la modul „câte capete, atâtea supoziții”, pentru că nimeni nu ne anunța nimic, nu se trăsese niciun semnal de alarmă, nu se direcționau călătorii spre nimic. Era doar fumul care îți storcea lacrimi. Dacă s-ar fi aflat vreun bolnav de astm pe acolo, nu știu cum ieșea…

Echipa de intervenție Metrorex alerga dintr-o parte în alta, iar dacă oamenii nu strigau și nu stăteau în ușile vagoanelor, ca să oprească pornirea trenului din stație, nici nu cred că s-ar fi sesizat cineva. S-ar fi întâmplat undeva în mers, prin tunel, și cred că, așa, panica ar fi atinse cote foarte urâte. Mi-am amintit astfel de filmul Coborâm la prima, al lui Tedy Necula.

Abia când oamenii s-au panicat și au coborât toți din tren, au pus și ei pe burtiera de pe panoul de info mesajul „Probe de funcționare”. Atât! Niciun fel de altă înștiințare, nimic precis, în ton cu realitatea măcar.

Trenul acela a plecat gol, lăsând pasagerii în urmă, pe peron, cu toate semnele de întrebare. S-a întors, probabil, după alte minute, repus în funcționare, ca și cum nimic neobișnuit nu s-a întâmplat. Ca după probe, doar că date… live, cu pasageri.

Și tare bănuiesc că l-au scos din funcționare pentru că au coborât toți pasagerii la primele indicii de fum și nimeni nu mai dădea semne să urce înapoi. Altfel, au stat ceva cu ușile deschise, de parcă se așteptau să urcăm din nou, după ce norii de fum dădeau semne să se disperseze. Dar nu, mersi.

Când a ajuns în stație cel care a venit după trenul cu pricina, norii de fum se mai diluaseră, însă eu abia atunci am avut un puseu de tuse și simțeam în interior fumul ăla nasol, ca după… gazare, chiar dacă pare exagerată comparația. Mă gândeam că, dacă și acesta e să aibă aceeași problemă, nici nu îți mai dai seama, din cauza fumului instalat deja după primul. Nu a fost cazul, am ajuns cu bine.

Dar am rămas cu concluziile proprii după semn(alul) acesta, de azi:

1. Oricum ar fi, astfel de situații sunt doar bombe cu ceas. Oricând se poate întâmpla ceva mai nasol.

2. Nu pare să fi învățat ceva după Colectiv. Și noi, ca nație, văd că uităm atât de repede tragediile din curtea proprie! Nu am văzut niciun extinctor în vagon (nici în trenul care a venit după și cu care am ajuns acasă). Nici banchetele alea, care abia dacă mai stau bine prinse în șuruburi, nu mai par atât de sigure.

3. Până nu simți pe propria piele teama și panica dată de un „ce ar fi putut să fie”, nu rezonezi, nu ți se pare big deal, nu pare atât de grav și serios din bula ta, e doar o întâmplare relativ obișnuită. Și vorbeam asta cu Clau, ajunsă acasă. El vedea obiectiv treaba: „Ce, crezi că la alții nu se întâmplă?”; „Ei, în astfel de situații, folosești semnalul de alarmă, nu te rogi să ți se deschidă ușile”.

(Din păcate, nici din poze nu pare mare lucru, dar lucrurile s-au simțit la cote mai înalte acolo.)

Da, de acord, dar când se întâmplă în grădina proprie, chiar nu te mai interesează de cum e la alții. Ei cu ale lor, tu cu usturimea ta. Și da, nu, chiar nu sunt alte țări mai cu moț, în multe. Au și la ei hibele lor. Să terminăm odată cu „modelul țărilor civilizate”! Hai mai bine să ne civilizăm noi, pas cu pas.

Da, tragi semnalul de alarmă. Doar că pe magistrala asta avem trenuri atât de vechi că nici marcajele și indicatoarele pentru alarmă nu se mai văd bine. Și aici ajungem la o altă problemă. Plus că, panicat fiind, impulsul e să dai spre ușă, să te rogi și să urli să fie deschisă.

4. Trenurile de pe M4 sunt vechi, de pe vremea lui Ceaușescu, de când s-a făcut metrou în București. Magistrala e nouă, trenurile – de la origini. Nu știu cât de des sunt verificate, nu știu câte probe li se fac, în plus față de, iată, cele „în direct”, cu călătorii, în astfel de situații mai puțin prevăzute.

Iar pe magistrala asta nu doar trenurile sunt problema; vă spuneam, de exemplu, încă de la începutul discuției, că au un orar foarte prost, aștepți după tren de înnebunești.

5. Oamenii, nici de o parte, nici de alta, nu sunt pregătiți. Nu se fac, la fel ca probele și verificările, suficiente simulări și exerciții de educare minimală a călătorilor „în caz de”… Doar când, iată, se mai întâmplă neprevăzute, mici incidente. Care, da, mă întorc la punctul 1. și spun că sunt semne că mergem pe burtă mult, în multe situații, că stăm pe bombe cu ceas.

Mă gândesc: de câte ori facem mici exerciții de imaginație în cazul în care se mai întâmplă o pană de curent când suntem în tren și se mai oprește în mijlocul tunelului, între stații? De câte ori ne gândim: „cum ar fi dacă”? Oricât de sarcastic ar suna, ar trebui să ni se facă mai des pielea de găină și să trecem prin transpirații reci de frică pentru a ne trezi, ca să luăm atitudine.

• • Întotdeauna sunt unii sătui până peste cap (ca și domnul care striga în gura mare, luându-se de angajații Metrorex) care vor începe să strige vrute și nevrute despre sistem, să se ia de oamenii în măsură să facă ceva. Să critice, să jignească, să ironizeze. Se ajunge mai mereu la partea politică. Conductorul a răspuns, la un moment dat: „Asta ați votat, domnilor!”Oamenii care sar pe „primii vinovați” la vedere („justițiarii”) nu au nici ei o atitudine constructivă, în general, decât aparent.
    Și funcționează în sistem bulgăre de zăpadă, angrenând și pe alții, și tot așa, în a sări cu gura și… cam atât. Nu zic că nu expun foarte bine și pe bună dreptate și probleme. Doar că au atitudinea negativă și foarte violent înverșunată adesea, în mare parte, în loc să lase pe cei în măsură să ia situația în mâini.

• • Ațâțați de oameni precum cel de mai sus, angajații în măsură să ia atitudine și să vină cu soluții se iau în gură cu oamenii care comentează, ba chiar se leagă și de alții care nu i-au băgat în seamă. Ca în cazul meu: unul m-a luat la întrebări că de ce filmez. Dar de ce nu?

• Oamenii se panichează repede, din lipsă de exercițiu, după cum spuneam mai sus. Nu știu pe ce butoane să apese, ce să facă în asemenea situații, cui să se adreseze.
  Pe de altă parte, nici nu învață să acorde atenție până nu pățesc ceva, până nu li se întâmplă o sperietură nasoală, lucru de care vă explicam la punctul 3. Cel mai bine înveți niște reguli de conduită și de supraviețuire când… ți se încinge propria piele, din păcate.
• Alții se enervează că întârzie… Chiar nu realizează adesea gravitatea faptei. Sunt acei oameni pe care i-am văzut manifestându-se astfel, impasibili, în cel mai ciudat și hilar mod, în cazul în care se sinucide cineva aruncându-se în fața trenului și se blochează astfel magistrala. Chiar dacă sunt anunțați de situație, sunt unii care își dau ochii peste cap și spun: „Bravo, și acum întârzii la serviciu!”. Ca și cum Metrorex poate face ceva mai mult decât face în astfel de cazuri și de parcă astea depind de careva din interior, ca rezolvare mai rapidă…

Am mers cu metroul astăzi. Și am fost într-o ultimă astfel de călătorie pe care să o mai privesc și percep la modul atât de detașat și banal ca pe celelalte de până acum.