Nu scriem toți cu aceeași mână; o parte iubesc scrisul de mână, alții preferă scrierea la calculator. Unii iubim poezia, alții proza, ceilalți – nimic din toate acestea. O parte îndrăgesc marea, alții – muntele. Nu plecăm din același punct și nu ne dorim să ajungem în aceleași destinații – ori, dacă se întâmplă să ne dorim aceleași lucruri, încercăm să le obținem pe căi specifice fiecăruia, în stilul propriu de a face lucrurile. Și ce bine că-i așa! Nici măcar ochii aceleiași persoane nu-s la fel…
Există atâtea tipuri de oameni și, implicit, personalități, pasiuni, nevoi, trăiri, care, uneori, diferă chiar la același om, de la moment la moment. Și tot atâtea moduri de a face lucrurile, de a ne atașa de oameni, de locuri, de lucruri, de nimicuri… Nu suntem la fel, nu ne putem forța să fim așa, nici n-avem cum – până și istoria ne-a demonstrat că nu se poate.
Și, totuși, suntem Procuști unii cu alții zilnic: Ai văzut ce poartă ăla? Ai văzut ce culoare are aia în păr? Mie nu-mi place asta, ție de ce-ți place? și tot așa… La fel de limitate mi se par și încadrările de tipul Numai muzica rock/clasică/jazz/…/etc. e muzică, restul e o porcărie. Să încerci să împarți calitatea muzicii după genurile muzicale și să cataloghezi oamenii după gusturile muzicale e la fel cu a arăta cu degetul spre cineva care nu are aceeași culoare de piele ca a ta. Unii ascultăm rock, clasică, house, pop, alții – latino, raggae, rap, manele, populară… Ce-i rău în asta?
Muzica e pentru suflet, la fel și piesele alea pe care le catalogăm drept „idioate”. E pentru stări de spirit, atât pentru vărsat durerea ori frustrarea în ea, cât și pentru bumți-bumți sau lălăit de bucurie. E o formă de artă și de cultură, dar poate fi și o modalitate de distracție – dacă tu te simți bine și ești fericit fredonând o melodie în mașină ori pe stradă ori în casă/la birou, e pentru că vrei să te distrezi, să te prostești, să te bucuri și să dai pe din afară din fericirea ta și în niciun caz nu e pentru că vai, „sunt mega-happy și vreau să mă cultiv de bucuria asta și să ascult doar muzică de-aia de care toată lumea bună spune că e muzică adevărată și pură și artă și ce-mai-vor-mințile-lor-de-snobi-să-spună” (asta e ipocrizie crasă!).
Serios acum, dacă o tâmpenie de piesă te face să te simți bine într-un anumit moment, o lași deoparte pentru că, deh, aia nu e muzică și nu se cade să asculți așa ceva, fiindcă oamenii din cercul tău râd de tine, că ei nu ascultă așa ceva, că „nu e muzică”? Că deh, noi ne-am format și am crescut numai cu muzică bună. Și aia „stricată” nu e muzică și e pentru proști, nu? Dar ce e? E formă de distracție, mă bucur de ea, că ăsta-i e scopul, și puțin îmi pasă în acel moment ce etichetă de artă/cultură poartă ori de ceea ce crezi tu despre faptul că mă bucur de lucruri mărunte ca acestea!
N-am un gen muzical preferat, ascult cu aceeași plăcere, după stare, muzică „bună” – adică astfel catalogată după toate standardele și specialiștii în domeniu -, rock, clasică, pop, raggae, house, lăutărească, populară, folk, orice!, dar mai tot timpul mă opresc cu bucurie la preferata mea, muzica anilor ’80. Și iubesc și muzica românească, și veche, și nouă – atât de blamată. Ascult și tâmpenii muzicale și nu mi-e rușine să recunosc, pentru că mă bucură pe moment. Asta nu mă face mai puțin deșteaptă, cultivată ori informată. Dimpotrivă, cred că știu mai multe decât ăia care poate m-au arătat cu degetul pentru asta. Puțin îmi pasă dacă e muzică adevărată au ba. E modul meu de a mă elibera/bucura/distra pe moment. Și am dansat și pe manele, la chefuri și nunți, că deh, uneori se ajunge și acolo, vrând-nevrând. Căci e mai penibil să fii singurul snob stând jos când toată lumea se distrează. Și, mai nașpa, să-ți danseze picioarele pe sub mese, în timp ce-i arăți pe alții cu degetul pentru că se simt bine pe un gen muzical care-i făcut pentru asta. (Oricum, manelelor tot noi le-am dat un sens negativ; în fond, maneaua e la bază o melodie turcească cântată cu instrumente muzicale, pentru care e nevoie de ceva școală ca să ajungi să le stăpânești. Anyways, aici e mai mult de dezbătut, sper să nu se înțeleagă că iau apărarea maneliștilor români. 😀 ).
Îmi place să merg și la concerte, dar la fel de mult mă bucur să ajung și în cluburi să dansez până fac febră musculară, pe orice, dar numai clasică nu, dacă asta simt nevoia atunci. Și n-am chef să aud teoriile altora despre muzică în niciunul din aceste momente. Pentru că atunci când ascult muzică, fie acasă, în club ori la un concert, nu o fac ca să iau lecții de cultură ori teorie muzicală. Mai ales de la neavizați în domeniu, ipocriți sau snobi. O fac pentru sufletul meu de atunci. Pentru că viața e doar una ca să nu fac ceea ce mă bucură măcar în astfel de momente. Și pentru că, Doamne ajută, suntem diferiți, ne plac lucruri diferite și suntem liberi să și arătăm asta – unul dintre cele mai mari privilegii!
Muzica e o stare, o formă de vindecare a sufletului sau de bucurie, muzica e orice, dar numai mijloc de a pune etichete nu, e mod de a uni și de a te face să te simți bine inclusiv când nu ești ca alții.
În loc de concluzie, luați un remake la o piesă care, cel mai probabil, în mod „normal”, nu-i considerată, în varianta originală, muzică. Ei, uite că alții au încercat să o facă „mai muzică”. Îmi pare rău dacă dedicația nu se ridică la standardele muzicale ale unora. E suficient însă că atinge o parte dintr-ale mele…
Hai, bucurați-vă de orice, că, oricum am da-o, viața-i numai una, fir-ar! Și e o pierdere a ei ca să gândim în cadrul unor limite ori etichete…