Eu cred că noi, oamenii, ne asemănăm cu ciocolata. Ne topim din fiecare unghi, puțin câte puțin, clipă de clipă, și ne scurgem ușor sub „temperatura” înăbușitoare a timpului. Către unde, către când?
Avem când gust amar, când dulce, când iute sau dulce-acrișor, în funcție de umplutură. Și ne trecem ușor ca o pastă între degete. Ne luăm zilnic un ambalaj frumos peste staniolul fad, dar protector, și-i facem pe unii să se îndrăgostească de noi… ba chiar să depindă de noi.
E bine, e rău? Știu doar atât: frumusețea, deși impresionează, moare repede. Ca fluturii. Care, în ciuda efemerității, ne umplu viața de gingășie, de frumos, de admirație sinceră… Precum ciocolata. 🙂
„Frumusetea ca si zborul si iubirea
de cenuse-si leaga firea.
De-i stergi fluturelui praful, nici o boare –
nici o vraja nu-l vor face sa mai zboare.”
Lucian Blaga
Frumos! Mulțumesc că ați legat atât de sensibil cele două texte! 😉