Nu mă mai panichez atât de tare când nu-mi ies lucrurile cum plănuiesc. Când nu mai pot respecta condiții, limite nerezonabile, când îmi fuge timpul, când e despre neputința mea absolut normală și nu vorbe clișeice, devenite poruncă generală: „Nu există «nu pot»…”.
Nu mai trag de mine, până la epuizare, să fac lucrurile perfect. Nu mai caut atât perfecțiunea, căci am înțeles că-mi trebuie echilibrul. Și că, în anumite lucruri, mi-am depășit propriile așteptări. Nu trebuie să le depășesc și pe ale altora, căci nu mai sunt despre mine.
Nu mai privesc în noroiul altora și nu mai particip în discuții care mă agită, mă înverșunează sau mă aduc la aceeași concluzie dureroasă: „Puțini vor să dialogheze, nimeni nu (te) mai ascultă. Oamenii nu se mai contrazic ca să evolueze, să genereze noi idei utile tuturor, ci să-și impună propriile păreri, să arate că doar ei au dreptate și sunt cu un pas mai deștepți ori cunosc mai multe”.
Nu mă mai abat de la intuiția mea în oameni. Prefer să mă înșele ea decât ei. Nu-mi mai las ușile sufletului deschise, chiar dacă am doar cele mai mici bănuieli. Nu mai cred în mulți, pentru că, în mare parte, acum am în cine (mă) (în)crede.
Nu mai fac o tragedie din eșecuri, îmbrățișez criticile, observațiile și nu mă mai supăr pe ele, ba-mi încerc autoironia când pot.
Nu mai pierd nopțile când nu mai pot să o fac, nici zilele – cu cine nu mă merită. Numai cu-ai sufletului!
[Acest text face parte din provocarea #our15daysofwriting lansată în cadrul unui grup de oameni mișto din care fac parte.
Tema de azi, din ziua 6 a provocării este Nu, iar task-ul e:
Scrie un text despre ce NU mai faci de ceva timp (1-2 ani) şi obişnuiai să faci frecvent înainte.
Respectată și azi inclusiv provocarea personală: text de fix… 250 de cuvinte (limita!)]
Sursă foto: arhiva personală – Zboruri la apus peste mare în Palma de Mallorca