„Oricum ar fi viața – dar să trăiești!”

Să te îmbeți de viață, mai ales când ți-a rămas prea puțină! Toarn-o în halbe mari, nu-i făcută să o sorbi picătură cu picătură! Dacă e nevoie, curăță și marginea rece de sticlă, seacă-i fiecare strop! Așa cum te-a stors ea pe tine…

E în Crimă și pedeapsă un fragment care cuprinde ideea de mai sus, cu alte cuvinte, unul cutremurător, dar sublim, unul dintre preferatele mele din toate cărțile citite și răscitite până acum. Îl redau mai jos că merită!

Rândurile fac parte din gândurile lui Raskolnikov, în momentul în care, trezit din letargia în care căzuse după dublul asasinat comis, pleacă să hoinărească pe străzi și întâlnește niște dame de companie în dreptul cârciumei în care îl va găsi pe Zametov, secretarul secției de poliție.

„«Unde am citit oare», se gândea Raskolnikov, mergând mai departe, «că un condamnat la moarte, un ceas înainte de execuție, spunea sau se gândea, că dacă ar fi silit să trăiască undeva la o mare înălțime, pe piscul unei stânci oarecare, pierdută în ocean, pe un loc atât de îngust, încât abia i-ar fi încăput picioarele, iar jur împrejur ar fi numai prăpăstii, valuri, întuneric etern, singurătate și furtună, și să rămână pe spațiul acela de jumătate de metru o viață întreagă, o mie de ani, o veșnicie, tot ar fi mai bine decât să moară! Numai să trăiești, să trăiești, să trăiești! Oricum ar fi viața – dar să trăiești!… Cât adevăr e în asta! Cât de ticălos e omul! Dar și mai ticălos este acela care pentru asta îl numește ticălos», adăugă el după o clipă.”

Mizerabilă, nenorocită, dură, târfă, uneori doar cu flori de mucegai, viața e în noi; simțim instinctual nevoia de a o trăi, oricât ne-ar durea trăirea… Oricum, când ne naștem și apoi, cât trăim, ne asumăm clipa finală, oricât am dori să o mai amânăm. Asumarea vieții implică, inerent, asumarea finalului, chiar dacă acest final e privit ca pe un capăt greu de zărit, inclusiv de către cei cărora le-au mai rămas doar niște clipe de sorbit. Cf. unei poezii mult dragi mie:

„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei ‘′nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Până-n fund băui voluptatea morţii
Ne-ndurătoare.

……………………………………………………..

Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri linişitit, pe mine
Mie redă-mă!”

Sursă foto: laliteraliteraria.wordpress.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *