Toți ne bucurăm de coloratul curcubeu, dar cel mai adesea ignorăm culorile universului nostru. Tu ți-ai numărat vreodată culorile și nuanțele pe care propriul corp le conține? Și dacă n-ai făcut-o, știi oricum că nu-i (doar) în alb și negru. Și-atunci, de ce alegem unii dintre noi culori triste, fade, lipsite de sens, uităm să le adăugăm savoare, să le condimentăm, așa cum inclusiv viața știe să facă în cazul fiecăruia dintre noi? Rămânem uneori agățați prea mult în furtuna de dinaintea curcubeului încât uităm să ne mai lăsăm ochii să se bucure apoi de soare și lumini.
Îmi place să port absolut orice culoare a Universului ăstuia. Pentru că lumea din jur și viața pe care o trăiesc nu e nonculoare, dimpotrivă. Și dacă mă întrebi ce culoare iubesc cel mai mult, n-am să știu să-ți răspund, pentru că îmi place să le port pe toate, îmi place să mă joc cu ele sau să le asortez în nuanțe și nu doar… Și tari, vii, și subtile, discrete, toate sunt minunate.
M-am întâlnit acum câteva luni cu o fostă colegă de liceu care îmi povestea că merge să-și ia nu știu ce piesă de îmbrăcăminte. Că, mai mult ca sigur, va alege negrul, că merge cu orice*, că e sobru, discret, că ea e convențională și nu vrea să epateze (atâtea clișee într-o singură frază…). Am convins-o într-un final să aleagă altă culoare, căci nu va… epata, va fi ceva firesc. I-am explicat că viața asta-i numai una pentru fiecare, că are încă 20 și ceva de ani, să-și poarte vârsta, să poarte ce dorește, când dorește, să nu asculte de convențiile lumii.
Pentru că inclusiv în suflet suntem „colorați” diferit: unora ne place roșul, alții îl detestă; unii iubim combinația alb-negru, alții o „piperează” cu puțină culoare. Că avem personalități diferite, că poți fi decent și fără alb-negru în circumstanțe mai oficiale, că s-a terminat era liceului și a uniformelor noastre. La liceu, ni se cerea obligatoriu sacou și o bluză/cămașă deschisă la culoare pe sub, fără culori „țipătoare”. Îmi plac sacourile și acum, dar o vreme, la liceu, le-am detestat, căci, firește, voiam și altceva. La fel, voiam culoare, îmi plăceau toate… Și eram tineri, și frumoși și plini de viață. Voiam să ne purtăm tinerețea, viața, așa, colorată cum e(ra)!
Să-i ceri unui tânăr, chiar și la școală, să nu poarte culori vii, e ca și cum i-ai cere să nu zâmbească, să nu râdă, să nu se bucure de viață. Mama mereu spunea: „Cui te întreabă «De ce râzi?», să-i răspunzi: «Sunt tânără, de-aia! Când s-o fac, la bătrânețe? Zâmbești cât mai poți, o să ai timp să și plângi… »”. Și avea dreptate, și încă cred că n-am ascultat-o îndeajuns. Dacă acum, în tinerețe, nu ne purtăm vârsta, când s-o facem? La bătrânețe, când vom arăta hilar îmbrăcați tinerește?
O altă colegă îmi spune că și-ar lua (!!) ochelari de soare, model mai atipic, dar că îi e teamă să nu arate ca o… pițipoancă. Oh, boy! I-am spus că mai bine va fi interpretată drept „pițipoancă” (deși nu știu după ce criterii se stabilește că o tipă e pițipoancă – bine, asta deja e o altă poveste, poate vom discuta și despre așa ceva; aah, și, apropo, acesta-i un cuvânt cu etimologie necunoscută 😛 ) decât… ruptă de vremea asta. Ori, mai rău: să te orbească soarele ca să nu pari piți’…
O tipă (chiar mai mică decât mine, ca vârstă) era indignată de blugii rupți. Eu îi port și pe-ăștia, îmi plac și blugii ăia boyish, mai băiețoși decât „prevede legea” sau decât ce poartă chiar ei. Pentru că în nimic nu mă simt mai confortabil, nici măcar în fuste și rochițe. 🙂 Și pentru că trăim în postmodernism, îmi trăiesc vremea, firește, cu decență; nu înțelegeți acum că trebuie să exagerăm, ci în limitele bunului simț. Și culoarea e cât se poate de decentă. Și cam orice perioadă are o piesă de îmbrăcăminte condamnată de mulți în momentele ei de glorie: cum erau pantalonii extraevazați prin tinerețile alor mei, în anii ‘70.
Îmi place să fiu feminină până la extreme, dar și s-o dau în boschetăreală, dacă așa mă simt EU bine; dacă nu-ți place „siropul” meu într-o zi sau băiețeala din altă zi, ești liber(ă) să-ntorci privirea, să cauți cu privirea frumosul tău în altă parte.
Am avut o vreme când credeam că rozul e nașpa, că așa îmi impunea „anturajul”, „convenția” găștii și nu numai: „rozul e de fetițe”; „rozul e copilăresc” și, mai noul „rozul e de piți’” . Well, rozul e de bine, și îl port acum mai mult decât în adolescență. Pentru că e doar o culoare, o stare de moment, de o zi, de mai multe zile. E roșu mixat cu mult alb, la bază, mai mult o nuanță decât o culoare propriu-zisă. Că se mai amestecă și cu nuanțe de culori mai reci, cum e fuchsia, e altă poveste, dar e doar o simplă culoare. [Ascultați-l pe Șora cum spune aici: „Sunt (…) o biată ființă roz.” 🙂 ].
În Timișoara, aveam o dentistă adorabilă care mă „certa” că iarna purtam culori închise și griuri triste. Îmi spunea că am o vârstă atât de frumoasă, că trebuie să fiu pata de culoare într-o iarnă murdară și tristă. Ca măcar să accesorizez cu niște colțuri de culoare tot ce port. Și avea dreptate!
În fiecare dimineață când o văd, îmi smulge un zâmbet o tanti de 45-50 ani – mereu fancy, îmbrăcată tinerește, în culori frumos combinate, în haine moderne, în teniși și blugi ca ai mei, de atunci când o vezi de la spate, ai zice că are maximum 30 de ani. Și sigur are, în suflet, și-și mai scade ani prin acest mod de a fi. Că, vorba reclamei, „spirit tânăr”. 😉 O plac la nebunie! 🙂
De ce ne impunem limite singuri, de ce ne conformăm convențiilor? De ce să nu fim noi, originali, personali și frumoși în felul nostru? De ce ne renegăm și ne refuzăm singuri vremea, vârsta, anii? De ce e lumea în culori și avem norocul s-o vedem așa? Hai s-o reflectăm în noi! Să ne bucurăm de curcubeu în fiecare zi, nu doar după ploaie cu soare, care-i rară… Să-l facem să răsară prin noi și în noi! Hai să fim culoare, curcubeu!
* Well, negrul nu merge cu orice, sunt anumite culori pe care le urâțește, le închide, le distruge. Înlocuiți-l cu gri și veți vedea diferența. 😉