Am fost anul trecut în septembrie la „Regele moare” după Eugen Ionescu, la Teatrul Național București, în Sala Mare. A fost prima oară când am mers la Teatrul Național București și, de data aceasta, alegerea piesei i-a aparținut lui Clau. Una foarte bună, de altfel.
Eu mă tot uitam după Scaunele, tot de Ionescu, că fusese și piesa pe care o studiasem la școală, dar mă bucur că am mers totuși, în final, la aceasta, ca să mă poată surprinde și pe mine. Eu l-am atenționat pe Clau: „Vezi că e teatru absurd, trebuie să urmărești simbolistica pentru a înțelege bine.” Aveam temeri dacă îi va plăcea.
🌸 Citești aici despre:
Teatrul absurd — despre existența în zilele noastre
Mie teatrul absurd îmi place mult, tot tânjesc să merg odată la Waiting for Godot oriunde oi prinde ocazia. Este și greu de pus în scenă o astfel de categorie de piese, dar este atât de actual absurdul, transpunând, practic, existența umană modernă, luptele zilnice pentru a rezista și a răzbate, strigătele de ajutor, suferințele, durerile, adâncurile subconștientului fiecăruia.
Nu vă spun despre piesă, despre semnificații (de care sunt mereu obsedată) – luați de o citiți, mergeți să o vedeți neapărat! Vă povestesc doar că merită din plin experiența! Și lui Clau i-a plăcut mult, a interpretat tot subiectul și simbolistica piesei atât de natural. Căci asta face absurdul, te lasă foarte simplu și firesc să înțelegi realitatea dură, „ce a dorit să spună autorul”, chiar dacă într-un mod aberant inițial, anormal, deloc firesc.
De fapt, prin joaca aceasta cu absurdul și cu replicile mai puțin inteligibile, primești tot sensul, toată minunăția asta de viață. Iar subiectele, în ciuda prezentării cu non-sens, sunt atât de dure, de crude, de reale și de neevitat.
Sursă foto: Florin Ghioca – photographer/Facebook
Într-un astfel de subiect se încadrează și „Regele moare”, unul cât se poate de prezent zilnic în viața fiecăruia: ultimul deadline, care nu poate fi amânat sau… moartea. Pentru că, din clipa nașterii, începem acest pact cu viața, pe care o dăm zilnic la schimb morții, clipă cu clipă. Plătim tribut morții cu fiecare respirație trecută.
Nu există scăpare, practic trăind fiecare moment ne asumăm acest deadline, acest termen final, ultimul. Nu știm când vine, dar am face bine să fim pregătiți oricând, pentru că e singurul ce nu poate fi amânat. După cum însuși Eugen Ionescu a afirmat despre piesă:
„Mi-am spus că poți să înveți să mori, că poți să-i înveți pe alții să moară. Acesta îmi pare lucrul esențial pe care-l putem face, fiindcă suntem niște muribunzi care nu acceptăm să murim”.
Publicată de Victor Eskenasy pe Duminică, 21 octombrie 2018
„Am fost mereu obsedat de moarte. De la vârsta de patru ani, de când am știut că voi muri, angoasa nu m-a mai părăsit. E ca și cum aș fi înțeles, dintr-odată, că nu era nimic de făcut ca să scapi de ea și că nu mai era nimic de făcut în viață (…). Scriu, de asemenea, pentru a-mi exprima teama de a muri, umilința de a muri”.
„Regele moare” sau cum să vezi o piesă-lecție de viață în care se joacă rolul principal al fiecăruia dintre noi
De ce Regele moare? Păi pentru că fiecare suntem stăpâni pe viața noastră, ne-o domnim ca pe un regat, dar la final i-o oferim tribut morții, exact ca domnia dată mai departe moștenire. Un rege e stăpân pe regatul și poporul lui atât cât trăiește, după trecere, îi revine tronul altui rege. Și da, și un rege se petrece, și el e un umil om, ar trebui să fie pregătit de acest ultim deadline.
Iar o succesiune pe pământ îndeplinește Omul, în fapt, la acest tron numit viață.
Sursă foto: Cristian Munteanu/facebook.com
Piesa este jucată splendid, în rolul principal al regelui fiind Victor Rebengiuc. Fabulos actor (și) în acest rol! Firește, nici ceilalți actori nu sunt de neglijat (Mariana Mihuț, Ana Ciontea, Șerban Pavlu, Florentina Țilea, Richard Bovnoczki – generații diferite), ba chiar te invit să-i urmărești cu atenție, căci duc piesa asta grea impecabil. Și, cum spuneam, e greu să joci absurdul și să-i conferi un astfel de subiect serios.
Și în toată tema aceasta sobră, se vor afla și momente amuzante, în care vei (su)râde. În toată agonia regelui și neliniștile infinite cu privire la marea întâlnire rămâne o luptă absurdă, nefirească, care nu face decât să pară totul mai greu, să prelungească suferința și să facă marea întâlnire și mai grea.
De aici și unele reacții și un anumit comportament ale regelui, care, în ciuda grotescului și a hilarului, provoacă zâmbete. Dar sub toate acestea, zace adevărul crud, izbitor, pe care îl cunoaștem bine cu toții. Întocmai ca absurdul.
Publicată de Victor Eskenasy pe Duminică, 21 octombrie 2018
De multe ori, regele strigă precum un copil, cu toată disperarea: „Ajutor! Nu vreau să mooooor!”. Și, sincer, cine vrea să moară? Cine poate fi salvat din această tragicomedie? O parte din „conștiință” (în fapt, unul dintre personaje) îi strigă de mai multe ori: „Trebuia să te pregătești”. Dar cine e pregătit de această întâlnire-despărțire?
Oricât ni s-ar dicta în sine că nu putem amâna momentul, că nu putem termina altfel acest deadline, oricând de tare ar ticăi cronometrul Reginei, niciodată nu ne pregătim îndeajuns pentru el. Nu avem cum… Nu ni se predă asta, nu învățăm niciodată. Dar e o lecție finală să și mori. Și, în fapt, parcă ni se predă această pildă prin Bérenger, căci da, în final, toți vom juca, mai devreme sau mai târziu, rolul acesta al Regelui.
„Regina care ne conduce, altă regină tremurândă, doctorul copleșit, guardul neputincios, menajera fragilă și un rege care moare. Învățăm de la ei cum se moare. E o poveste cu regi si regine, cu nori și copaci care cresc din podele, mari inventatori, frici, familie, dar mai ales cu și despre dragoste.” (Andrei și Andreea Grosu, regizorii piesei la TNB)
“Dacă aș mai avea de trăit măcar încă o sută de ani!” Tot la fel de pregătit ai fi, în final…
Poți să-ți accepți moartea și s-o îmbrățișezi când e sortit să vină, fără să știi când va fi? Sau te vei revolta, la rându-ți, strigându-ți disperarea și neputința? Vei fi Sisif, îmbrățișându-ți soarta, fără furii și încercări de ieșiri temporare din ea? Ori vei trăi până în ultima suflare ca un zeu al propriei vieți, ca un stăpân pe soarta-ți, ca și cum nu ar trebui să plătești tribut nimănui?
Du-te să vezi Regele moare sau un Carpe diem! altfel. Te vei privi mai atent ulterior pe tine însuți / însăți, cu toată viața și faptele de până acum.
“Dacă aș mai avea de trăit măcar încă o sută de ani”, spune Regele. Dar dacă ai mai avea doar câteva clipe? Tot la fel de pregătit ai fi, în definitiv.
Microlumea Regelui se naște la fel cum moare, se surpă, se răstoarnă și se îngroapă la propriu, în final, pe scenă, într-un joc de scenă impresionant, neașteptat, surprinzător.
Sursă foto: Florin Ghioca – photographer/Facebook Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti
Este superb tot cadrul, piesa este sublimă, ușor de urmărit, dar răscolitoare. Pleci de acolo Om și da, e must see pentru orice om. Toți avem nevoie să ni se predea „lecția” aceasta, într-o oră și 40 de minute (mai scurtă decât un curs la facultate). Chiar și așa, ca un joc de teatru. Căci, dincolo de joacă, urlă realitatea.
Sursă foto front page: Facebook / Victor Eskenasy