Avem un timp ce curge infernal de repede, o viață care ne scapă printre degete, un infinit de pasiuni și gânduri și o tinerețe care apucă drumul stafidirii… Lumea spune că „am tot timpul din lume”. Ce minciună! Cum e timpul ăsta „tot din lume”?! Aș vrea să-l am, dă Doamne, dar nimeni n-are… nemurire! Măcar să-mi ajungă timpul să văd ce-i frumos, să n-am timp de frustrări, de păreri inutile, de privit în noroiul altora…
Mă gândesc adesea că la visurile și pasiunile mele nu ajunge o viață ca să le fac posibile. Aș vrea câte o viață pentru fiecare dintre ele… Și nici așa nu cred c-ar fi de ajuns… Cred, de aceea, că nici dacă aș fi nemuritoare, nu aș reuși să mă plictisesc. Oare pe lumea cealaltă am să-mi pot continua pasiunile? Oare raiul meu îmi va permite asta? Trăiesc, intens, cu visul acesta… Căci, până la urmă, orice dorință mi-a devenit realitate. Mai devreme, mai târziu…
