Cum m-am trezit cu un șoim la geam în București

Când te muți în capitală, te aștepți să întâlnești și să descoperi tot soiul de lucruri șocante, o „faună” foarte diversă de creaturi pe două picioare și mai știu eu ce ciudățenii. Dar, dintre toate, recunosc, nu mi-ar fi trecut prin cap ca, în plină iarnă cu zăpadă viscolită, să descopăr la geamul bucătăriei, un… șoim.

De regulă, las geamul rabatat la bucătărie, și pe pervazul larg, protejat de o apărătoare nu suficient de înaltă, din fier forjat, mai pun firimituri de pâine, mălai și grăunțe, cu un mic bol de apă, pentru viețuitoarele înaripate. Uneori, iarna, se aliniază frumos acolo porumbei, guguștiuci sau vrăbii, căci, fiind un calorifer montat pe interior, exact la geam, îmi place să cred că mai bate un pic de căldură și către ele, când e geamul întredeschis. Până aici, nimic nou. Până ieri, de fapt, când intru în bucătărie rapid după ceva și văd o siluetă de pasăre peste apărătoarea din fier de la exteriorul geamului. Nu mă surprinde, îmi zic într-o clipită că iar au venit porumbeii să bea apă, dacă n-o fi înghețat.

Dar mă apropii încă puțin, mă gândesc în același timp că n-am închis ușa și că cel mai probabil au intrat deja mâții și îl „vânează” și că în curând îl vor speria și o va zbughi. În nici două secunde, fac un pas către înaripata care ședea cu spatele la mine și admira peisajul, văd că e deosebit de maroniu pentru un simplu porumbel, ba chiar are gheare și cap mai mari, pene pestrițe pe spate și… se uită la mine din profil cu niște ochi dubli, ba chiar tripli, decât ai unui porumbel. Singurul lucru în comun cu un porumbel: ochii blânzi, deosebit de calmi. Mă privea atât de calm.

Mi-au trecut atunci prin minte n idei despre minunea înaripată: „O fi un soi de pasăre tip papagal? No way, nu fi nebună, cum să fie papagal așa maro?”; „O fi cucuvea? Îuuu, alea sunt prevestitoare de chestii mai nașpa. Dar n-are capul de buhă.”; „O fi acvilă? Cum Dumnezeu?!”. Ce să fie? Mă aflu în mijlocul bucătăriei, nu știu la ce să mă holbez mai întâi: la noua creatură la un metru de mine, să mă uit după mâți să îi opresc să sară pe geam și să o sperie, să mă duc repede la ușă să o închid. Dar nu a mai fost cazul pentru nimic din toate astea. După ce ne-am privit în ochi o fracțiune de secundă, frumusețea zburătoare a și dispărut. Nici nu mi-am dat seama cum, când, parcă s-ar fi evaporat, parcă aș fi fantazat până atunci.

Am ieșit rapid din încăpere, m-am repezit să caut pe net să văd ce pasăre poate fi, ce păsări maro pestrițe ca ea cunoaște țara asta. În capul meu: „Dacă era cucuvea? Chiar așa, la început de an?”; apoi: „Nu, n-are cum. Are capul prea mic, nu seamănă. Era mai frumoasă, mai modestă în înfățișare, mai… și dacă era cucuvea, mătușa mea a salvat una deja aici, în București, a luat-o în casă, e specialistă, mă poate ajuta să o îngrijesc. Și astea sunt superstiții de tot râsul”. Nu era nici uliu – idee ce-mi venise între timp; știu de la țară cum sunt ulii, parcă erau mai închiși la culoare, arătau mai agresiv… După câteva căutări pe net, am descoperit-o: Merlins – denumirea științifică Falco Columbarius (deci de-aia mi-a părut un porumbel – măcar în denumire să semene :P). La noi, cunoscută drept șoim. Și de 1 decembrie, când am fost ultima oară la Antipa, discutam că sunt cam în scădere demografică drastică la noi…

Îi spun lui Clau, aflu că e prădător, aflu atâtea despre o biată pasăre de care n-aveam habar până acum. Cică trebuie să-i dau carne, am doar pește gătit, îi pun o coadă de pește la pervaz – evident, nu a mai venit, s-a îngropat în zăpadă coada mea de pește, a trebuit să o iau și să o arunc… Apoi, aflu că își prinde prada din zbor.

Am verificat apoi o vreme, destul de des, dacă a revenit – nu a mai vrut. M-am uitat pe toate ferestrele din casă după ea… Am văzut vrăbiuțele preocupate în stoluri să se „lupte” cu ceva mâncare descoperită într-o grădiniță plină cu zăpadă, am văzut porumbeii foarte agitați – am zis că noua creatură o fi băgat spaima în ei.

Nu știu ce-a fost cu el, dar din ce-am citit mai apoi, e șoim sigur, e frumos și, cercetând mai atent pe net, am aflat că, bieții, sunt tot mai răspândiți prin București, ba chiar cică:

„Deşi la Casa Presei Libere din Bucureşti au fost raportate, de câteva ori, prezenţele unor şoimi, specialişii spun că, cel mai probabil este vorba de Falco tinnunculus, adică de vânturei roşii, o specie mai mică de şoim. Aceştia sunt şoimii cu cea mai largă răspândire din Europa. Şi este posibil să fie aceştia, pentru că vântureii au obiceiul să cuibărească şi pe blocuri, sunt adaptaţi la mediul urban. La Casa Presei sunt de obicei alte păsări şi alte probleme. (…) La oră actuală, din tot ce ştim noi, în Bucuresti nu există o populaţie de şoimi. Dar este posibil să fie exemplare de vânturei în mai multe locaţii, a explicat Ovidiu Bufnilă.” (sursa)

Ei nah, avantajul de a locui într-un cartier verde, care primăvara și vara seamănă cu o pădurice, la vreo 20 de minute chiar de Casa Presei! Singurul regret: Nu am apucat să-i fac măcar o amărâtă de poză, să nu se bucure doar ochii mei de el. 🙂

M-am tot întrebat dacă o fi vreun semn, de început de an. Apoi mi-am revenit și mi-am dat seama că numai cei slabi cred în semne; tot ce trebuie crezut e doar trista constatare a unui fenomen îngrijorător: cum au ajuns aceste păsări să se așeze la ferestre în capitală? Răspunsul nu e greu de oferit: le-am distrus habitatul ani de-a rândul, acum săracii… Și-mi pare rău pentru el, și-l admir și mă voi gândi la el în restul anului când mi se va părea că am probleme. De fapt, la puterea lui de a se adapta și a răzbate chiar și în… jungla urbană!

 Surse foto: flemishfalcons.com/en/merlins.html