Văzusem atâtea fotografii superbe cu plajele lor și tot atâtea comentarii, în contrast, despre cât de urât e litoralul românesc (hmm, litoral… ce cuvânt cu inclusiv sonoritate comunistă parcă, și atât de greu de asociat tărâmurilor marine din alte țări!). Avusesem șansa să mă îndrăgostesc de multe mări și chiar oceane. În timp ce mai toți prietenii mei se lăudau, măcar o dată la doi ani, cu un concediu de vară pe acolo. Unii chiar invers: de două ori pe an.
Ne gândeam mereu să vedem mai întâi tărâmuri mai îndepărtate. Ori să nu condamnăm într-atât marea românească, să-i mai dăm șanse, căci nu-i chiar atât de… neagră și de urâtă cum i se tot duce renumele. Pur și simplu, nu avusesem șansa să le surâdem acestor părți insulare cu mare de turcoaz și stânci legendare.
Ne-am ales „săptămâna” de miere într-acolo, căci, după nuntă, voiam să nu mai plănuim nimic, să ne urcăm în mașină, să mergem pe unde n-am mai fost, fără condiționări de zboruri, de program precis. După un drum lung și ciudat prin Bulgaria, am ajuns și la marea grecilor, să-i facem noi de data asta fotografiile mult admirate.
Am ales Thassos, o insulă muntoasă, „2 in 1 perfect: și mare, și munte”. Doar că „vederile” de până atunci adunate în minte și în așteptări despre acea parte a Greciei, au bătut de data asta: marea nu era atât de turcoaz, nici plajele impresionante. Voiam liniște, dar nu atât pustiu… Noroc că a fost mâncarea bună!
[Text din provocarea #our15daysofwriting din cadrul unui grup din care fac parte.
Ziua 13 din 15. Un loc
Scrie despre un loc pe care ți-l imaginai altfel decât l-ai găsit.]