Toți trăim, la un moment dat în viață, momente mai penibile, inclusiv în vorbire, când, din dorința de a spune ceva inteligent, ne iese exact inversul. Mi-am adus aminte zilele acestea cum, la prima întâlnire cu un tip, din discuție în discuție, m-am trezit spunându-i „Nu trebuie să faci pe prostul. Fii original!”. Ideea mea: „Ești inteligent destul, nu trebuie să te prefaci că ești prost.” (la mine în minte atunci: *a face pe… = „a se preface, a simula”, crezând că toată fraza va fi interpretată în baza acestui verb și că, vai, îmbârligând cuvinte pe acolo, va ieși ceva interesant și original).
Preț de câteva minute bune, nici nu mi-am dat seama ce am spus; aveam impresia că el a perceput mesajul așa cum aș fi dorit să îl transmit, de fapt. În realitate, sensul lui nu trebuie de nu e nevoie să..., cumulat cu acel Fii original!, s-a îndreptat în direcția opusă. A înțeles exact inversul, of course, adică: Fii original, nu trebuie să faci pe prostul, că… ești, de fapt. Mi-am dat seama după ce am văzut că parcă îi era teamă să mai spună ceva în preajma mea…
Cine mă cunoaște știe că mă mai joc cu cuvintele. Dar, uneori, fără să-mi dau seama, se mai joacă și cuvintele cu mine și așa realizez că oamenii nu se prind de ceea ce am vrut să transmit sau pricep exact opusul. Deh, de-ale conversației cusururi. Dar nu numai…
Mai târziu însă, am învățat că tot ce comunicăm ține de scheme mentale și de cât de bine se „pliază” schemele noastre (sau nu), în ceea ce transmitem, pe schemele celorlalți. Cam în stilul acesta, explicat simplist:
(Știința care se ocupă (și) de aceste lucruri se numește cognitivism. Și da, ne ajută să ne cunoaștem mai bine.)
Eh, e de bine. Creierul uman oricum e mereu prea complicat… mai ales când ești la primele date-uri în adolescență. 😛