„Oricum, aici nu locuiește nimeni!”, i-au spus. Dar el tot avea un nod în gât și simțea că piatra din stomac îl trage în jos, în timp ce, în sens opus, vârtejul din cap îl amețea ca și cum ar fi plutit, să-i iasă sufletul din el. Se simțea de parcă ar fi comis o crimă…
Când mingea ricoșase din bătaia lui de picior și, în loc să rămână în stradă, printre companionii de joc, fusese atrasă ca într-un magnet de geamul casei, fusese ca și cum i-ar fi dispărut o lume, ca și cum i-ar fi murit cineva drag. Simțea că, dacă ochii sunt ferestrele sufletului, atunci ferestrele unei case pe care o admira trebuiau să fie ochii spiritului acelei case.
„Nu intra acolo! Dacă e, într-adevăr, o casă bântuită?”, îi strigau prietenii. Dar dacă acea casă, pe cât de bijuterie, pe atât de pustie, avea acum zgâlțâite corzile sufletului? Îi spărsese un geam și îl durea pe el atât de tare! Dacă avea să-l bântuie pe el mult timp clipa când avusese ocazia să pătrundă în interior?
De cum păși înăuntru, văzu o cu totul altă lume, a Bucureștiului antebelic, descoperind dantelăriile Barocului, crinoline îmbrăcând cu încredere doamnele aristocrate pentru bal, coborând trepte decorate cu covoare persane… Mult mai frumos decât își imaginase!
Reîntors, după ani, pentru un proiect ca student la arhitectură, îl întâmpinară aceiași „ochi” calzi, în același spirit. Unul încă spart. De atunci. Nimic nu se schimbase.
„Încă nu locuiește nimeni aici…”, își spuse dezamăgit.
[Ziua 14 din 15. Geamul – în provocarea #our15daysofwriting
Scrie un text având ca inspirație această fotografie (i.e. poza de front a articolului) (ficțiune, personal, poezie, scris la persoana a II-a etc.)]
Sursă foto: Stefania Verzea – https://www.instagram.com/stefi.verzea/