Mi-am dorit să văd piesa de teatru Maitreyi de mulți ani, de când încă locuiam în Timișoara și era orașul împânzit de anunțuri că se va juca și acolo, cu aceeași distribuție formidabilă, din care nu aveam cum să nu rețin nume sonore ca Maia Morgenstern și Aylin Cadir (cel mai probabil cunoscută drept cântăreață în trupa Pops, „la modă” în adolescența noastră).
Nu am reușit însă să ajung acolo la punerea în scenă, când avusese loc turneul. Dar am rămas cu un mare regret și, implicit, cu puternica dorință de a vedea și eu odată acest spectacol. Și s-a întâmplat ca, prin noiembrie 2018, să se joace iar în București. Nu știu cum, dar abia atunci a ajuns în sfârșit și la mine informația despre eveniment, reluat. Căci eu tot urmăream, poate-poate.
Bineînțeles că mi-am zis că de data asta nu îl mai ratez sub nicio formă. Și m-am ținut de cuvânt.
🌸 Citești aici despre:
Distribuție de excepție cu actori cunoscuți pentru una dintre cele mai frumoase povești de iubire ale literaturii noastre!
Vă povestesc acum despre piesă, pentru că nu am reușit imediat după și am văzut că se joacă din nou în București. Ceea ce nu poate decât să mă bucure că s-a reluat spectacolul. 🙂
Ca la orice piesă de teatru pusă în scenă după un roman, vii cu multe curiozități referitoare la „oare cum se va desfășura atâta acțiune în 2 ore?”. Dar eu îmi amintesc mereu în astfel de cazuri că prima piesă de teatru pe care am văzut-o a fost Baltagul, la Teatrul Elvira Godeanu din Târgu Jiu: mi-a plăcut atât de mult că m-a apropiat bine de această lume, în comparație cu sala de cinema, de pildă, unde mai merg, dar nu chiar cu același drag ca la teatru…
Văd că acum se joacă la Teatrul Metropolis din capitală, în Sala Gloria. Când am fost noi, s-a ținut la Palatul Național al Copiilor, în Sala Mare. Dar mai urmează un spectacol în 23 aprilie 2019, tot la Palatul Copiilor. Oricum, dacă mă uit în trecut, pare că piesa s-a jucat inițial în București și în alte teatre cu renume: de pildă, la Bulandra.
Distribuția și echipa din spate e aceeași, cu mențiunea că eu am văzut versiunea cu Aylin Cadir, așa cum mi-am dorit de mult, precum și cu Mihai Nițu (în rolul verișorului lui Maitreyi) și Radu Micu (pentru rolul lui Harold) – pe toți îi știm inclusiv din filme și seriale de la TV, chiar și din unele reclame:
MAIA MORGENSTERN – Maitreyi la 60 de ani,
AYLIN CADAR / RALUCA APRODU – Maitreyi la 16 ani,
VLAD ZAMFIRESCU – Mircea Eliade,
CLAUDIU ISTODOR – Narendra Sen, tatal lui Maitreyi,
TEODORA CALAGIU – Srimati Devi, mama lui Maitreyi,
RALUCA MASTALIER – Chabu, sora lui Maitreyi in varsta de 8 ani,
CARLA MARIA TEAHA – Lilu, verisoara lui Maitreyi,
MIHAI NITU / BOGDAN ALBULESCU – Mantu, verisorul lui Maitreyi ,
RADU MICU /DAN RADULESCU – Harold, prietenul lui Eliade ,
MADALINA DOROBANTU – servitoarea,
Coregrafia: Carmen Pesantez, Scenografia: Adina Mastalier Dramatizarea ,Regia artistica: CHRIS SIMION-MERCURIAN
Oricum ar fi, merită să fie văzut. Oriunde. Și de urmărit, că se mai joacă și prin țară – de fapt, așa am aflat și eu de el, acum mulți ani, și mi s-a pus pata. Nu m-am lăsat, iată, până nu l-am văzut.
Mi-a plăcut foarte mult această piesă, mi-a amintit de vremea când am citit romanul, în clasa a 9-a, dar parcă a fost ieri. Nu mai spun că și romanul mi-a plăcut și m-a făcut să lăcrimez, ca și piesa, nu are cum să fie altfel. E frumos, e minunată și abordarea Indiei prin ochii omului pasionat de cultura ei.
Povestea de pe scenă e întregită prin aducerea împreună a celor două jumătăți de altă dată. Prima dată când avem în fața ochilor deodată ambele perspective
Dar ce mi-a plăcut la piesă, pe lângă roman și în plus față de el, e că are un element de surpriză. (Nu vreau să dau spoiler alert; oricum, văd că și în anunțul actual de pe facebook al spectacolului e trecut acest lucru.). Piesa nu se bazează exclusiv pe acțiunea din romanul lui Eliade, ci are întrepătrunderi și cu povestea din ochii lui Maitreyi Devi, de după ani, Dragostea nu moare. Asta în plus pe lângă ce spuneam, că e dificil să pui în scenă un roman. Iată că aici sunt două!
Așadar, povestea e jucată în dublă perspectivă, cumva cu rememorare, ca și cum ai reciti romanul lui Mircea Eliade prin ochii celuilalt personaj principal, Maitreyi. În fapt, astfel devine reîntregită povestea, cu ambele jumătăți și priviri în urmă.
Dar ce m-a frapat pe mine aici e că, deși nu am citit romanul-răspuns al lui Maitreyi de după ani, în timpul piesei, cu vocea Maiei Morgenstern transpusă foarte realistic în poveste, am avut de multe ori senzația că știam deja acele fragmente, că le-am mai citit… știți, acel sentiment de déjà connu… Foarte faină senzația, oricum. În plus, în descrierea evenimentului se menționează: „Este prima dată când aceste două puncte de vedere se întâlnesc pe o scenă de teatru”.
Piesa de teatru este superb jucată, are momente multe și de umor fin și bine surprins de către actori, dar și clipe foarte triste, dramatice, când ți se face pielea de găină, dată fiind povestea în final. Sunt și suficiente momente artistice, spectacol de lumini și dans în unele secvențe – la unele dintre ele nu mă așteptam să apară, și încă atât de bine executate (!), ca să fiu sinceră.
Înainte cu o zi de spectacol, mi-a spus cineva că piesa e plină de erotism, că nu i-a plăcut din acest punct de vedere, că Maia Morgenstern e prea plină de patos în această piesă… Sincer, secvențele de dragoste nu mi s-au părut deloc ieșite din comun: doar e vorba despre o astfel de poveste, cu iubire, și unele momente chiar sunt inocente, puerile.
Iar Maia Morgenstern e o actriță minunată, pe care mi-a părut nespus de bine să o văd prima oară live jucând într-o piesă de teatru ca Maitreyi. Cine știe, poate chiar și pentru ea această piesă e mai aproape de suflet. Și de aici implicarea cu mai mult patos… Deși eu chiar cred că ea așa joacă, că se transpune până la ultima grimasă.
Apoi, mai demult, am citit într-o revistă că Ailyn Cadir, care o joacă pe Maitreyi în anii tinereții protagoniștilor, deci și când se întâmplă îndrăgosteala, s-ar dezbrăca în întregime în scena de dragoste. Nu e așa, nu de această dată, cel puțin. Deci nu înțeleg exagerarea pe partea aceasta.
Vlad Zamfirescu îl joacă pe Allan/Mircea Eliade în ambele versiuni: din tinerețe, dar și la bătrânețe, ajuns profesor la universitate în Chicago, în scena emoționantă din final.
Decorul este și el superb: simplu, cu rogojini, dar specific, reușește să te transpună prin multe elemente în lumea fascinantă hindusă. Inclusiv îmbrăcămintea personajelor și muuulte descrieri, explicații despre civilizația aceasta aparte, complet diferită de cea europeană. Oricum, de aici se dezvoltă și conflictul, așa că erau necesare toate aceste referințe și raportări.
„Teatrul sau literatura?”
În finalul descrierii evenimentului, rămâne întrebarea: „Transpunerea scenică a acestei capodopere literare este un pariu curajos şi de-abia aşteptăm să vedem cine iese câştigător: teatrul sau literatura?”. Eu spun că ambele, în acest caz fiind în cea mai frumoasă și strânsă legătură.
Și, de fapt, dacă nu aveam romanul lui Eliade, nu aveam nici versiunea lui Maitreyi, nu cunoșteam azi nici una dintre cele mai minunate perechi de îndrăgostiți din literatură…
Mi-a plăcut mult această piesă de teatru, a meritat așteptarea lungă de câțiva ani buni (10 aproape!) de când mi-am tot propus să o văd. Nu știu cum, dar și aceasta, transpusă dintr-o poveste de roman, se înscrie în rândul preferatelor mele de departe când vine vorba de teatru. Până acum, am multe favorite, pornite fiind de la… romane.
Vă recomand să mergeți să o vedeți. Merită. Măcar pentru transpunerea, pentru câteva clipe, lungi, de fapt, în anii când citeam/studiam Maitreyi. Sala a fost plină, deși s-a pierdut numărul de puneri în scenă al spectacolului până acum. Și, iată, continuă să se mai joace.
Și da, reactivează doruri și te face să te întorci la carte, dar, mai mult, te determină să cauți și să descoperi povestea și prin ochii lui Maitreyi Devi. Căci da, uite, Dragostea nu moare! 🙂