Ne e atât de ușor să punem etichete, să privim urât pe cineva, înainte de a schimba două vorbe cu persoana respectivă. Ne strâmbăm și ne dăm superiori doar datorită unei înfățișări, de parcă am derula în fața noastră versiunea proprie a unui CV de om altfel decât noi, uitând că, ooff, conform zicalei mele preferate, aparențele înșală amarnic, că, uneori, două vorbe urâte nu se șterg nici cu o mie dulci! Uităm să fim oameni, să privim adânc, nu doar cu ochii de sub frunte; ne limităm la interpretări superficiale și urâm din cauza acestei superficialități. Urâm o aparență, însă ura asta ricoșează adesea și-n esența persoanei analizate, paradoxal, insuficient, dar pe toate părțile.
Nu cred nici că e o întâmplare că baza acestui verb, a urî, se suprapune sonor peste cuvântul urâciune. Urâm și ne urâțim! Oamenii care urăsc, dacă priviți atent, se și urâțesc, prin ridarea perpetuă a feței prinsă în strâmbături oribile. Până și ochii au o expresie dezgustătoare… Ochii blânzi te mângâie, te calmează, te scot din starea de agitație, te fac să fii ca ei. Și mereu îmbracă frumos orice om ar privi.
Știți cât de mult contează o privire caldă într-o mare de priviri scrutătoare, care ard? Vă spun eu: are aceeași valoare ca și focul de care dai după ce ai umblat toată ziua înghețat prin zăpadă și ger! Fiți privirea care îmbracă frumos și călduros pe cineva, în momente grele! Da, e un exercițiu de… frumusețe. 😉
