Eram copil acum ceva vreme – timpul meu interior ar spune că e vorba de câteva zile; în fapt, fizica indică ani, ani mulți. Trec peste faptul că încă mă mai consider kid și uit de vârstă (motivul altora să țină morală de babete: Nu te mai copilări!… Bla…).
Aveam un bagaj de cunoștințe foarte larg privind subiectele care mă atrăgeau. Și teme peste teme. Și profesori care le verificau și aveau timp să rezolve și tema, să și predea, să ne țină și lecții de viață în clasă. Acum… nu mai găsesc profesori așa; uneori, sunt mai plictisiți decât elevii. Dar te bat în ifose și se dau superiori, că deh, ei „au un statut”…
Profesorii nu mai au avânt. Și dacă vrei să fii profesor, ca acela de te-a inspirat pe tine, dacă ai entuziasm debordant să arăți și altora ce frumos e să știi, să cunoști, nu ai cui – la propriu! Dacă le dai teme elevilor, îi înjuri, dacă te răstești la ei, află toată școala, tot orașul, tot județul chiar – ești un profesor cu probleme. [Vorbesc de ce am văzut în școli, nu generalizez. Nu-i cazul peste tot, sunt convinsă.]
Mergeam la biblioteci și mi se părea extraordinar când reușeam să citesc ce nu găseam acasă-n biblioteca alor mei. Era o curiozitate anume să deschid o carte, să văd ce-i cuprins în ea, să îi simt mirosul de obiect învechit, de trecut, să-i țin în mână foaia aspră, să-i lipesc, la final, paginile care-i mai zburau, să mă întreb: Oare câte mâini au atins aceste file? Oare câte zâmbete sau câte lacrimi, câte nopți pierdute și zile în soare a închis în ea această carte?
Nu mai văd copil citind Mark Twain (Aventurile lui Tom Sawyer sau ale lui Huckleberry Finn), Singur pe lume (de Hector Malot), Morcoveață (de Jules Renard) sau despre Lessie, Black Beauty, Colț Alb, Heidi nu se mai fac nici filme – nu mai sunt amuzante sau incitante – mai atractiv e Harry Potter, Twilight…
Profesoara de religie ne vorbea frumos despre sfinți, despre minunea de a face bine, despre cât de diferit ești când alegi să nu faci rău; nu avea timp să ne mai spună despre cât de importantă ar fi o catedrală a mântuirii neamului, un lănțoc de aur atârnat în plus la gâtul patriarhilor și al preoților, despre disciplină în sine sau Biserica în calitate de instituție și putere… Nu, aia ni se spunea la istorie. Mergeam la biserică să descopăr magia și pe Dumnezeu așa cum ni-l aducea ea la clasă. Apoi, am crescut… nu L-am mai văzut așa pe Doamne-Doamne, nu am mai fost să mă mângâie preotul pe cap și să îmi spună: „Copil frumos! Ia de aici un strugure…” Deși el a tot venit, an de an, la sărbătorile de iarnă, să ne sfințească locuința. Fără să ceară bani: „Puneți voi la băieți în găletușă cât vă lasă inima…” Eu am crescut fără să știu ce-i aia taxă de biserică și om în sutană să scrie chitanță…
Am crescut iubindu-mi profesorii, iubindu-le modul de a explica, de a oferi răspuns la cele mai născocitoare și grele „De ce”-uri, de a iubi ce fac și ce sunt, iubindu-le la rândul meu materia și pe ei. Că au fost duri și exigenți și au stors din noi la vremea potrivită cât au putut, că ne-au dat teme groaznic de lungi pentru un elev de acum, că ne-au mai și pedepsit, că ne-au stricat medii – astea nu pot decât să mă bucure. Pentru că datorită lor am descoperit ce am mai frumos în mine. Ei mi-au dat glas pasiunilor, mi-au pus stiloul (da, stilou, nu pix, nu instrument cu gel parfumat și mai știu eu în ce nuanță de bleu sau fuchsia) cum trebuie în mână, mi-au umplut mâinile de cretă (nu de marker) „la ascultare”, m-au învățat să mă bucur de șansa de a învăța gratuit, de a putea ști să răspund și eu la „De ce”-uri, mi-au întărit și călit imaginația, mi-au dat avânt pentru cele mai îndrăznețe visuri…
Nu știam ce-i aia telefon mobil, să primesc mesaje în oră, să stau pe net și să port conversații virtuale (cuvântul virtual făcea la propriu parte dintr-o carte de literatură SF atunci), nu înțelegeam știrile, de ce cei mari le comentează înverșunat, de ce râd uneori părinții la anumite replici din filme – nu mă prindeam, că mintea mea era prea fragedă să știe ce e aia aluzie, dumă.
Când îmi schimbam ghiozdanul era sărbătoare. Nu îl schimbam decât cel mult anual… nu în fiecare lună. Abia din clasa a VII-a am mers cu geantă la școală – mă rog, geantă… ceva mai altfel și care nu era numit ghiozdan.
Ne veseleam toată gașca de fete când una își lua niște pantofi frumoși, care erau la modă și pe care îi purtam un an, chiar doi sau poate mai mult. Ni-i împrumutam între noi, fără invidii. Nu ne certam dacă una-și lua încălțăminte mai roz decât a ei, cu toc mai înalt de 12 decât pantofii ei…
Ne lipseau foarte multe în copilărie; și nu-i vorba însă de iphone, tabletă, jocuri și aplicații, facebook, twitter, instagram… Nu urmăream clipuri pe Youtube, abia prindeam să mai vedem un Cartoon Network, să mai ascultăm un Tip Top Minitop, un Ba da, ba nu, după ce scăpam de teme… Acum, îmi lipsește copilăria, acele vremuri. Le-aș trăi la fel, fără smartphone-uri, fără social media, fără lipstick, fără tocuri, fără goana aceasta de timp, fără ură, fără frustrări, fără copii care nu au copilărie…
Iubeam, nu pe rețele de socializare, pe ascuns… Împărtășeam în oracole, cu aluzii, pe cine am fi sărutat, pe cine plăceam… Azi, Te iubesc e mai mult decât un salut; răspundem la el ca și-n automatismul de a spune Sănătate sau Noroc când strănută cineva.
Eram inocenți, naivi, nu cool sau trendy… nu știam ce-i aia să te trezești și să te arunci să aprinzi calculatorul sau să te bagi la un fotbal pe tabletă. Noi fugeam pe afară, abia așteptam weekendul să ieșim (nu în club – apropo, la noi se mai numea discotecă!) – de aceea era școala pentru noi corvoadă… că nu ne mai vedeam prietenii pe afară în fiecare seară.
Ce s-a întâmplat cu lumea asta, cu lumea în care eu am crescut?
Nu mai avem visuri, idealuri, nu mai am nici eu acea sensibilitate, acea pornire din copilărie, acea putere și acel entuziasm din timpul redactării temelor, același avânt și chef de viață, mă pierd în agitație, în goana timpului, mă sperii și simt uneori că nu mai știu ce vreau, unde trebuie să ajung, cum să ies din hățișul acestor vremuri, cum să mă recapăt…
Ce s-a întâmplat? Ce mi-a schimbat lumea? De ce nu mai iubim viața cu aceeași intensitate?
Într-adevăr, trăiesc sfârșitul lumii zilnic. Sfârșitul lumii mele!
(Nu-i tragedie. Am, din fericire, o fire care se adaptează repede și-s destul de îngăduitoare. Sunt doar câteva nostalgii de început de toamnă…)