Vine un moment dureros când realizezi că ai crescut, că nu mai ești copil, că trebuie de acum să îi ajuți pe alții să crească. Vine acel moment în viață când anul nașterii îți amintește că nu ar trebui să te mai ascunzi de decizii mature, când temerile de copil sunt înlocuite de altele ce îmbracă forma unui cuvânt mai pretențios: responsabilități.
E momentul când trebuie să începi să-i înveți pe cei care sunt încă mici să-și depășească fricile, timiditățile, reținerile de orice fel. Când se presupune că tu ai învățat deja s-o faci…
Cred cu tărie că nu adolescența e etapa cea mai dificilă din viața unei persoane sau, cel puțin, nu-i într-atât de dificilă precum acest moment. Când te învârți printr-o lume de griji și oameni maturi și constați, uitându-te în oglindă, c-ai început să iei de la ei cearcănele, ridurile, cocoașa de îngrijorări, de deadline-uri și de răutăți, maturitatea… E clipa în care devii și-n conștiința ta adult, când până și consoanele acestei „etichete” apasă mai greu pe vocale decât în cazul cuvântului copil.
Te mulțumești privindu-i pe cei mici, alungându-le temerile și încercând să le arăți că au parte de cele mai scumpe clipe, că, într-adevăr, „copilăria e inima tuturor vârstelor”, după cum și Lucian Blaga constata.
Și rămâi, în interior, cu un rest de copilărie, pe care l-ai lepădat și tu cândva în trecut. Te întorci către el și te închini lui, doar când ți-e greu, ca lucrului cel mai sfânt din viața ta. Și mergi în continuare înainte, cu figura de om matur, dar cu relicvele copilărești în suflet. Pentru că ai fost cândva copil și firea lucrurilor o confirmă și trecerea timpului lasă răni peste aceste amintiri și, în toată agitația și disperarea, te mai întorci din când în când, ca un animal pierdut, să-ți lingi aceste răni, să recuperezi esența, să mai copilărești… Căci bucuria faptului de a fi copil e bucuria oricărui om, de neatins, pe care nimeni nu i-o poate lua!
Ah, și… iubiți copiii, așa cum ați fost voi iubiți în copilărie, așa cum v-ați fi dorit să fiți!
