Pe dealul de lângă casă, se scuturau corcodușii. Bunicul meu aducea gălețile goale, cuprindea trunchiul câte unui pom cu mâna și cădeau, ca într-o furtună cu grindină, frunze, fructe, urechelnițe… Auzisem eu că acestea din urmă îți intră în urechi, îți sparg timpanul și, puf!, gata, nu vei mai auzi niciodată. Văru-meu mă speria groaznic cu ele, mă păcălea că îmi merg pe spate. Odată, am căzut în șanț, în apă, de teamă, și am tras după mine prelata plasată peste apă, ca scut, ca să se scuture corcodușele direct pe ea.
Deși însemna o corvoadă, căci trebuia să ne lipsim de joaca pe ulițele satului, participam la adunatul lor, mai mult pentru că mă gândeam că, la cazan, când se storcea licoarea aia nenorocită, înțepătoare la gust, la miros, coceam porumb. Cel mai bun.
Era mereu o discuție aprigă între noi, copiii, și bunică-meu, referitoare la culesul corcodușelor: „Noi nici măcar nu bem țuică…”; „Nici măcar matale nu bei țuică, îți place vinul!”. Iar el răspundea: „Dar înghețata și «cipiripi-ul» (i.e. nume dat în general bomboanelor de către bunică-meu) de la magazin vă place?”.
Ultima oară când l-am văzut în viață, spunea că nu mai apucă primăvara următoare. Nu l-am crezut, căci devenise un obicei să spună asta în anii din urmă. Nu mai făcea țuică de mult, nu mai bea de ani: „Nu mai ai cu cine, pentru ce?! Nu mai e nimeni pe ulița asta.” Totuși, așa, singuratici… Pe dealul de lângă casă, se scuturau corcodușii.
[Acest text face parte din provocarea #our15daysofwriting lansată în cadrul unui grup de oameni mișto din care fac parte.
Tema de azi, din ziua 5 a provocării este Aceleași cuvinte, iar task-ul e:
Scrie un text (ficțiune sau nu) în care să folosești aceeași frază pentru început și pentru final, dar care să capete un înțeles diferit după ce citești povestea (sau care să trezească în cititor o emoție diferită).
Azi am reușit să-mi respect și provocarea personală: text de fix… 250 de cuvinte (limita!)]