Călătorești nu neapărat să-i descoperi pe ceilalți, cât să-l descoperi pe celălalt din tine!
[Goethe spunea: „My purpose in making this wonderful journey is not to delude myself but to discover myself in the objects I see”.]
Nicio lecție scrisă nu te va învăța ceea ce trăiești acolo, la fața locului, respirând aerul altora, trăind câteva clipe viața „celor alți” de acolo – din prezent sau din istoria deja scrisă – , mâncând laolaltă cu ei, mestecând ce mestecă și ei, cuprinzând același orizont cu ochii, (re)descoperindu-ți sinele în noi împrejurări și experiențe… Și cum viața e o călătorie în sine, cum altfel să o simți mai puternic dacă nu călătorind?! Te îndrepți, de fapt, așadar, spre sine când o iei la pas.
Într-adevăr, cei mai bogați oameni sunt cei ce citesc și călătoresc deopotrivă (cum un om mare spunea odată), curioșii și îndoielnicii, cei ce iscodesc colțurile altor lumi și culturi, cei ce gândesc lucrurile și de la fața locului, de unde s-au scris (sau poate ar fi trebuit să se scrie?) cărțile de istorie și geografie…
Vreau să văd lumea, căci e, într-adevăr, nelimitată! Ochii mei, așa miopi, caută să cuprindă infinitul, căci așa i-am obișnuit: să caute cu privirea, curioși, în toate direcțiile. Nu vreau de una singură să le limitez căutarea! E împotriva unei legi a naturii. Și natura se caută pe sine în astfel de cazuri…
Am fost întrebată „De ce te duci așa departe, la mama naibii, cum ar veni?!”.
Dar de ce nu? Ca răspuns, adesea, refuz să le explic oamenilor care-și pun singuri văl pe privire. Ei de ce nu citesc, de ce nu-s curioși, de ce nu pleacă din loc, de ce mă întreabă de viața mea… ?
Știu că vor înțelege singuri atunci când vor vedea și ei, cu ochii lor, parte din minunile ce le-au văzut ochii mei, poate și altele pe care a mea privire nu le-a cunoscut… Unii au priceput deja și vin și-mi povestesc cât de frumos e „acolo” sau „acolo”, dincolo de astă Românie, căzând în alte extreme… (Nici cu depravarea ce-i este atribuită țării noastre de către mulți români, imediat după întoarcerea de pe alte meleaguri, nu-s de acord, dar despre ăst subiect oi mai vorbi altă dată…).
Și, totuși, „de ce călătoresc așa departe?”. Poate pentru că am știut și, mai ales, am îndrăznit, să-mi setez limitele mai sus, mai spre nemărginire… Face parte, deci, dintr-un lung proces de autodepășire de sine… dacă tot călătorim, într-un final, spre sine…