Tița era bețiva satului. Contraexemplul suprem. Venea la pomeni, uneori neinvitată, doar ca să bea. Abia apoi, poate, să mănânce. Cam toți copiii ei, patru, erau așa, inclusiv soțul. O ridicau de la mese sau chiar de prin șanțuri, ca să o ducă acasă. Avea voce groasă, de om cu astfel de păcat. Cu fiul ei cel mic, șmecherașul copiilor de la țară, mă jucam uneori – dar, oricât de băiețoasă, mă cam feream de el: era mai mare și nicio joacă alături de el nu prea sfârșea bine.
Fratele Tiței, semănând doar fizic, era vecinul nostru de lângă; fata lui, cu ani buni mai mare, era prietenă cu soră-mea. Într-o zi, când eram alături de această fată, într-un grup mai vast, m-am pomenit rostind ceva precum: ”[…] Ca Tița asta, vai de…!”. Nu am mai apucat să sfârșesc enunțul, că am simțit cum mă aprind până în vârful urechilor de rușine! Iar privirea, la rându-i rușinoasă, amestecată totodată cu săgeți de judecată și mustrare a nepoatei Tiței, m-a ars mult. Și acum, când rememorez.
Cine eram să-mi dau cu părerea? Ce știam eu, în afara a ce vedeam, despre acel om; din ce cauze era așa? Deși copil, îmi permisesem să judec din spusele și prin ochii comunității, căreia și ochii mei i se integraseră. Nu-i știam viața, nici drama, dar deja le derulasem în versiunea-mi. Așa, copil, îmi luasem ochelari de om matur. Care, în câteva clipe, mă îngropaseră, de la ură la rușine. A mea, a fetei aceleia.
***
Avea cred că ceea ce se cheamă sindromul Down și, totuși, ne era colegă de clasă la școala generală. R. chiar a absolvit cele opt clase de bază. Era un om delicat și iubitor, sinceră în sentimentele-i pure, de copil încă mic. Oferea cele mai puternice îmbrățișări. Când i-era drag, ți se adresa cu un adjectiv frumos: așa mi-a spus într-o zi că sunt „gingașă”.
Băieți se purtau cam agresiv cu ea, o ațâțau și reușeau să o enerveze tare. R. țipa și plângea după fiecare asemenea episod și numai calmă nu era. Fiindcă a ei colegă de bancă se plictisise să stea cu ea, nu se oferise altcineva să-i ia locul, eu cu două prietene am luat decizia de a-i fi colege de bancă, prin rotație, câte o zi. Dar nu vedeam bine din colțul acela, iar celelalte două își cam săriseră rândul des, rămânând cam eu colega lui R. Mă și plictisisem, ce-i drept.
Astfel, după ce m-am și certat cu respectivele două, i-am spus dirigintei că m-am decis să nu-i mai fiu colegă de bancă lui R. Căci nu prea vedeam din acel colț. Cele două colege din „parteneriat” au sărit: că nu acesta e motivul – aveau dreptate oarecum: mă simțeam cam fraierită. Dar mi-a fost foarte jenă de renunțarea mea, de cum ajunsesem, că le-am suspectat, judecat de ceea ce făceam eu: că vor să renunțe, căci nu era ușor să-i fii colegă lui R. Implica atenție, răbdare. Obosisem. Însă R. a suferit cel mai mult.
[Aceste texte fac parte din provocarea #our15daysofwriting lansată de Simona în cadrul grupului care face parte din proiectul ce a fost societatesicultura.ro, de care am aparținut și eu.
Tema de azi, din ziua 2 a provocării, este Umbra, iar task-ul e:
Gândește-te la un moment concret din viața ta în care ți-a fost rușine de ceva ce ai făcut sau gândit, în care ți-ai dat seama că indiferent cât de bine ești conștient despre discriminare sau despre a nu îți judeca semenii după aparențe, prejudecățile tot au preluat comanda. Descrie felul în care ai judecat persoana respectivă, contextul şi felul în care te-ai simțit.
Sunt niște texte mai inconfortabile pentru mine, mai ales făcute publice. Dar am ales totuși să le las și aici. Pentru că… exercițiu – de-ăla de depășit temeri, ieșit din zone de confort, asumat că nu suntem doar zâne și „zâni”, că toți avem părți urâte, cu umbre. Asta-s eu, din umbrele mele. Așadar, #donotjudge!
Bineînțeles, în stilu-mi caracteristic, și aceste texte au câte 250 de cuvinte / fiecare – i.e exact maximum task-ului.
Textul provocării din ziua 1: Călătoria în timp e aici.]