Motto:
„De când îţi legi sandala, s-au dezlegat milenii.” (cel ce-a spus și „Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas”.)
Femeia a căutat mereu ascensiunea: tocurile au adus-o mai aproape de cer, mascara îi lungește genele, an după an, tot mai sus – ba, ca să fie sigură că ele se flutură ca o bătaie de aripă, și-a inventat gene false. Podiumurile, fie ele de modă, de gimnastică, de artă, au mai scăzut trepte de sub tocurile ei și i-au mai pus lumi la picioare.
Baletul, ridicarea perfectă pe vârfuri, e tot născocire pentru femeie. Până și tapatul părului îi mai adaugă centimetri, puțin câte puțin, înspre culmi. Aaah, și să nu uităm nici de push-up, care vine și el tot din ideea de înălțare, cam tot aceeași cu a pernuțelor de întărire a zonei umerilor de la sacouri/pardesie/bluze etc.
Da, femeii i s-au dat mereu aripi, într-o formă sau alta. Ori și le-a construit singură. Prin asta, e divină. Femeia se înalță zilnic, cu fiecare pas pe toc, cu fiecare curbare a genelor, cu fiecare podium pe care urcă, fie el și constituit dintr-o simplă treaptă. Prin gestul banal al strânsului de corset, femeia se ridică pe sine.
Mă întreb care o fi următoarea descoperire înspre atingerea piscurilor. Cred că deja știu: știrea zilei de mâine va fi că s-a descoperit că Păsări-Lăți-Lungilă era, de fapt, femeie… Și, în fapt, nu degeaba pasăre-i de genul feminin. (De-aia eșua Sisif, că nu a fost femeie. 😛 )
(Ca o paranteză, n-a fost nevoie decât de un pantof pentru ca, din Cenușăreasa, să avem prințesa din finalul poveștii. Pantoful, cu tocu-i, a creat povestea.)
Femeia e metonimie a înaltului! Dacă nu, spuneți voi, ce altă metaforă a ascensiunii poate exista pe Pământ?