Dacă acum 2 săptămâni, weekendul a fost despre teatru, săptămâna aceasta a venit rândul marelui ecran și am „aterizat” la… cinema. Pur și simplu, fără nimic planificat, fără să fi apucat măcar să văd un trailer. Cam ca de obicei… Știam doar că-i SF, ceva cu extratereștri. Ceea ce nu-i neapărat pe gustul meu (chiar) întotdeauna.
Așa am ajuns să văd… Arrival – tradus la noi ca Primul Contact.
Filmul se bazează pe o scurtă povestire: Story of Your Life, de Ted Chiang.
Filmul se deschide printr-o scenă tristă – moartea fiicei lui Louise Banks – lingvistă și profesoară. Hannah, fata, este răpusă foarte timpuriu de cancer. Apoi, acțiunea începe direct, în momentul în care, în timpul unui curs despre portugheză, pe care Louise îl ține în ziua respectivă la universitate, 12 OZN-uri „scoici” aterizează pe Pământ în 12 locuri complet diferite/continente diferite. Una dintre ele, evident, în SUA.
La scurt timp, datorită cunoștințelor sale lingvistice și a recunoașterii sale drept cea mai bună traducătoare – inclusiv de limbi rare -, Louise e cooptată de către Armata SUA să se alăture echipei militare și de oameni de știință care urmează să cerceteze nava și, implicit, ce vor… nou-veniții. Ea urmează să comunice cu ei și să afle „care e scopul venirii lor pe planeta noastră”. În echipa respectivă, este invitat și fizicianul Ian Donnelly, cu care Louise va colabora cel mai bine.
În interiorul „scoicii”, echipa va descoperi doi extratereștri – cefalopozi, ca niște caracatițe -, pe care care îi vor numi heptapozi < gr. hepta „șapte” + gr. pous, podos „picior”. Ian îi va numi Abbott și Costello. Încă de la primul contact cu ei, Louise descoperă că o comunicare orală cu ei este aproape imposibilă, întrucât transpunerea în forma concretă, precum și interpretarea ulterioară a sunetelor, nu îi ajută să depisteze ce… limbă vorbesc „ceilalți”. Așa că decide să reia comunicarea cu ei în formă scrisă. Se întoarce, practic, la baza comunicării: semnul, concretul. La limbajul primordial, în fond.
Astfel, descoperă că limbajul scris al acestora se bazează pe niște semne circulare, cu elemente interconectate specifice: un cerc „decorat” cu niște componente diverse pe margine poate să reprezinte o propoziție întreagă.
În timp, Louise și Ian reușesc să „compună”, în baza semnelor deja înregistrate din comunicările anterioare cu extratereștrii, un „limbaj” extraterestru, corespondent celui englez, prin intermediul căruia reușesc să continue comunicarea cu ei la un nivel mai avansat. Ca să reușească, în final, să afle scopul vizitei lor pe Pământ. (Am zis aici, văzându-i cum lucrează la depistarea semnelor, că tipa, lingvist fiind, va scrie o teză despre acest tip de limbaj – avea deja un corpus solid de cercetare. Și… va urma și cartea, dedicată fiicei sale.)
În tot acest timp, Louise pare să-și „amintească” scene din trecut petrecute între ea și fiica sa. Visează astfel de scene, le vede și în timpul comunicării cu extratereștrii și o ajută chiar să dezlege anumite semne. Asocierile acestea o ajută, practic, să rezolve „cazul”.
Nu vreau să povestesc mai departe și să divulg din ceea ce se întâmplă, că nu-i frumos. 😀 Voi lăsa doar impresiile pe care mi le-a lăsat filmul și interpretările mele.
Dacă în Menajeria de sticlă, vă spuneam că timpul trecut și reîntoarcerea la trecut, prin amintiri, era salvarea, ei, bine, aici, în Arrival, timpul viitor este cheia. Dar un timp care, în prezent, apare sub forma unor amintiri. De fapt, sunt amintiri din… viitor. 🙂 Ca niște premoniții, dar nu chiar. Intrând în contact cu nou-veniții, Louise intră pur și simplu într-un alt timp, unde viitorul e prezent sub forma trecutului. La un moment dat, ea spune că timpul lor, al extratereștrilor e non-liniar, complet diferit de al nostru.
În Menajeria de sticlă, „Totul este amintire. Dacă ne-am putea întoarce, dacă am putea schimba ceva din trecut, sau dacă am putea să fim prezenţi când am lipsit. S-ar schimba cursul lucrurilor? În ce măsură ne putem controla amintirile? Ce s-a întâmplat cu adevărat? Care este unghiul cel mai potrivit din care să priveşti cât să poţi merge mai departe?” – asta era ideea. Dacă te-ai putea întoarce în trecut, ce ai face ca să schimbi mersul lucrurilor.
Well, în filmul acesta, lucrurile stau invers: Dacă ai ști ce urmează să se întâmple, ai schimba mersul lucrurilor? Ai răspunde altfel unor întrebări, din dorința de a evita o dramă? Sau ai accepta lucrurile așa cum îți sunt desfășurate, doar pentru că le vrei parte din existența ta, cu bune și cu rele? Să-ți asumi că se va întâmpla un rău, dar să o faci doar pentru că știi că, odată cu acel rău, vin și părți bune? E cam tema sisifică: îți îmbrățișezi destinul, ți-l asumi, mergi mai departe, îți porți piatra cu ceea ce îți e dat, chiar dacă știi care e punctul în care vei ajunge, pentru că știi că, orice altă soluție, e în fapt, renunțarea la existență și la părțile, inclusiv bune, din ea.
Louise își îmbrățișează viitorul derulat, ca trecut, prin fața ochilor. Și-l îmbrățișează pe Ian, viitorul său soț, spunându-i „Mi-era dor de îmbrățișarea aceasta”. (De aceea spun, e ca o amintire din… viitor, pentru că a-ți fi dor de ceva presupune un trecut.)
Ea acceptă conceperea lui Hannah (nume-palindrom, deci, din nou, circularitate – ideea de cerc), deși știe că va avea o viață mult prea scurtă. Însă o face pentru a se bucura, totuși, împreună, de acest timp scurt. Nu-i refuză existența, deși scurtă. I-o oferă ca unui Sisif, să și-o îmbrățișeze, să se bucure împreună de ea, chiar și pentru puțin.
Filmul nu are nu știu ce acțiune, să nu vă așteptați la lupte cu extratereștri, scenarii de groază, sărituri în scaun. Cu toate acestea, te captează. Și, ca idee, sala a fost plină. Ne pierdusem rezervarea, că am întârziat și, ca idee, am mai prins ultimele două locuri din ultimul rând.
Încercarea de divulgare a misterului creează tot filmul. Mie mi-a plăcut pentru că… e altceva despre extratereștri (practic, se bazează pe ideea comunicării cu ei). Un ceva de care e nevoie în filme. Cam în genul filmelor cu tematică mai atipică, diferită de ceea ce a mai fost până acum, care fascinează și te pun pe gândit. Adică bazate pe un bagaj de cunoștințe științifice. Ca Interstellar, Inception, Transcendence – niște SF-uri altfel care aduc în atenție teme cu totul inedite, precum… inteligența artificială și până unde poate merge.
Mă bucur că și Arrival le continuă pe cele enumerate cu câteva rânduri mai sus, bazându-se pe teme interesante, bine gândite, pe… chestii studiate, reale, științifice și care preocupă cercetătorii în vremurile noastre. Nu zic că nu-i bine să ne și imaginăm lucruri și să fantazăm, dar păstrând realul și baza cercetărilor actuale, cred că aducem în atenție niște preocupări care ar trebui să fie ale tuturor, azi. (Btw, ne aflăm în mileniul III, dar e încă un mister pentru omenire, inclusiv ppentru lingviști, cum a apărut limbajul și cum s-au format limbile în primă fază… :D)
Și Arrival vine cu ceva nou în acest sens: tema limbajului. Ca lingvist, nu pot decât să mă bucur că s-a făcut, în sfârșit, un film și despre… importanța limbajului – și el o știință (a fost, de fapt, o surpriză foarte plăcută pentru mine aseară să descopăr asta). Iar în film, la un moment dat, e enunțată ideea: S-au pornit războaie din cauza interpretării greșite a limbajului, a necunoașterii limbajului celorlalți. Primul contact cu celălalt se realizează întotdeauna, așadar, prin limbaj. Well…
Mi-am adus aminte de ceea ce mi-a scris cineva pe Literparc odată: „Nu limba este scopul! Este doar un mijloc! Așa trebuie să și rămână, fără ifose academice!”. I-am răspuns: Ba da, limba este scopul; dacă nu ar fi, și mai ales, dacă nu e utilizată corect, cum am mai comunica? Imaginați-vă o zi în care să nu puteți transmite altora ceea ce doriți să comunicați, de la cel mai banal lucru! Și, la rândul vostru, să nu înțelegeți nimic din ceea ce celălalt dorește să transmită. Așa că, măcar pentru acest lucru, să ne preocupe mai mult acest „scop”!
Adaug acum: În baza gândirii că limba este doar un mijloc de a comunica, zic să ne întoarcem la semnele primordiale și să reîncepem să comunicăm astfel. Să lăsăm studiul ei deoparte, pentru a vedea că, în cazul în care va trebui să interacționăm cu ființe care comunică într-un mod complet diferit, ne vom bloca în… astfel de semne. Pentru că pentru a fi un mijloc de comunicare, înainte de toate, limbajul trebuie să constituie el însuși un scop. Pentru că, da, fără el, omenirea poate chiar să… dispară! Fiindcă limbajul îi este inerent…
În loc de concluzie, zic să mergeți să vedeți filmul! Nu văd de ce nu. Până la urmă, toți… comunicăm. 😉