Timpul nu mai trece. Nici măcar nu mai fuge, pur și simplu gonește în zilele noastre, într-atât de mult încât abia mai avem răgaz să realizăm și acest lucru. Și cu cât galopează mai rapid, cu atât se creează o prăpastie în noi; ne rupem de alții, ne rupem de noi, ne rupem de tot ce-i mai frumos în viață… De aceea, nici nu mă mai miră că abia mai avem răgaz să ne întâlnim și virtual. Mă întreb: până când vom mai putea și astfel?
Și paradoxul rămâne același mereu: Pe cât de… infinit e timpul, pe atât de puțin și de neîndeajuns ne este fiecăruia…
