…n-aș vrea să fiu. Dar dacă ar fi să fiu, aș vrea să-mi folosesc papucii ăștia doar pentru interiorul cabinetului / spitalului / clinicii, cu pacienți prin el, pentru ceea ce înseamnă spațiu și podea, mai ales…
Pentru mine, orice intrare din afară în interiorul unui spațiu medical înseamnă o expunere extrem de mare a pacienților la microbii din afară, pe care i-am adus pe haine, și mai ales pe încălțăminte, când am intrat acolo.
Și invers: orice ieșire în exterior a unui om din personalul medical, în halatul, uniforma medicală și papucii de spital, mi se pare un atentat, poate chiar mai mare, la sănătatea oamenilor pe care, se presupune că, medic fiind (ori asistent, infirmier, om de spital etc.), trebuie să o protejezi și să o menții cât de bine poți.
Pe scurt: mă revoltă foarte mult să văd oameni de-ai unei clinici sau ai unui spital ieșiți afară, patrulând pe străzi, în papucii de spital. E inconștiență maximă venită din partea, culmea, celor care trebuie să ne protejeze și salveze viețile adesea.
Era o vreme când, lucrând în zona Lacul Tei, treceam aproape zilnic pe lângă Eliade Tower, pe bulevardul Mircea Eliade, unde, la parter, e clinica Medicum. Nu era zi dintre acestea când veneam pe acolo să nu văd cel puțin o persoană în papuci, chiar halat / uniformă de personal medical pe trotuar, pe lângă clinică, la țigară, ba chiar la semafor, în drum spre câte un supermarket.
Aceeași imagine există, de fiecare dată, cam pe lângă orice spital pe unde trec. Și mă înfioară că, la fel cum nu în orice spital e obligatorie pelerina și masca pe gură și, eventual, husa pe cap, să intri ca vizitator, la fel, medici mișună pe afară în aceiași papuci în care ajung înapoi în sălile cu pacienți. E chiar așa de greu să schimbi măcar încălțările când vrei să pășești afară?
În mare parte, revolta mea vine pentru că vorbim de atâta responsabilitate a vieților pe umerii lor. În mâinile lor. Ba chiar, iată, pe papucii lor!
Pe de altă parte, pentru că știm cu toții hibele sistemului medical de la noi și, mai ales, că nu e spital de stat care să nu aibă cazuri de nosocomiale. Și nu se învață nimic din niciuna din situații. Dar cum, dacă inclusiv tragediile mari precum Colectiv le-am uitat deja? Ce mai contează niște cifre mici?
Mie mi se pune un blanc în fața ochilor când văd acei papuci albi, de medic, asistent, infirmieră, în stradă, pe trotuare, grăbiți sau lenți, chiar așteptând, plimbați pe afară: microbi dinăuntru, bacterii din afară, amestecându-se, manifestându-se.
Pentru că viața m-a dus în astfel de situații fragile adesea, lângă oameni dragi, când, pe lângă drama de a ne confrunta cu afecțiuni grave, exista spaima de infecții intraspitalicești de care, cu mare groază vă spun, nu am reușit să scăpăm.
Păi nu așteaptă moartea și pândește deja înăuntru, în spitale? Mai ieșim așa, să o căutăm pe afară? Căci papucii aceia, ajunși în exterior, se murdăresc cu… moarte.
Sursă foto: Pexels / Oles kanebckuu