Mă tem de mediocritate mai rău decât de cele mai slabe calificative. Pentru că e cu autosuficiență, comoditate, nici măcar prostie clară în unele cazuri. E perversă bine. Te păcălește de nu te vezi.
Un calificativ mai slab, în schimb, te determină mai mult să crești, să te autodepășești. Dacă îți pasă…
🌸 Citești aici despre:
„Mai bine să fii cel mai slab dintr-o clasă de deștepți decât cel mai deștept într-o clasă de proști.”
Mama spunea mereu și am crescut oarecum cu aceste vorbe: „Mai bine să fii cel mai slab într-o clasă de elevi deștepți sau într-un grup de oameni buni decât cel mai isteț dintr-o grămadă de oameni slabi sau mediocri!”.
De la oamenii mai buni decât tine ai mereu ce învăța.
De la slabi și proști, nu afli decât cum să decazi, să nu faci nimic ca să-ți depășești condiția, să urăști și să te răzbuni uneori, să stai pe loc, în cel mai bun caz, și să fii obedient aparent, doar ca să uneltești împotriva celor mai buni, eventual. Și mai mereu în tăcere și afișând figura spășitului care „nu a știut”. Devii parte vulnerabilă și ușor de manipulat. Și e trist.
Or, ca mediocru, pendulând între limitele lui prost și bine, înveți în general să practici comoditatea, conformismul și pe acel veșnic „lasă că merge și așa”, mai ales că te înconjori de yes-meni, de oameni mai slabi decât tine, eventual supuși ție și ideilor tale, care nu (prea) te contrazic, impresionați fiind de tine sau care doar disimulează asta (doar pentru că ei nu pot anumite lucruri) – singurii de la care ajungi să primești validare. Și nu știu dacă așa nu cumva e mai rău decât să fii prost și slab și, oarecum, conștient de asta. Măcar mai poți crește cumva, în sfera ta, de la acel nivel.
„Ferește-mă, Doamne, de mediocritate, că de prostie pot și singur!”
De aceea, aș reformula în acest context un cunoscut proverb, astfel: „Ferește-mă, Doamne, de mediocritate, că de prostie pot și singur!”.
Pentru că e foarte simplu să te lași dus de val și de laude perverse, să te obișnuiești astfel și să ajungi să nu mai supui îndoielii ce știi și ce faci, căci, nu-i așa, în jurul tău sunt destui care te aprobă deja ca fiind bun.
În schimb, să îți spună mereu oameni mai inteligenți decât tine, din sfera ta, ce ai de îmbunătățit, să-i lași să te critice, să te conteste ei și să-i urmărești în permanență cum caută autodepășirea, e o glorie, o construcție a versiunii tale care-și depășește condiția larvară.
Desigur, în fuga aceasta de modestia spiritului, putem să cădem în alte capcane: acelea ale perfecționismului dur, o altă extremă. Dar cred că din a privi cât mai sus înveți mai multe și te educi mai bine decât din a te uita doar în linia propriului cerc, care, la rândul său, privește mai degrabă în jos sau obtuz, decât drept înainte sau… dincolo de liniile sferei proprii.
OPTIMism, OPTIM, OPTIMizare – să ai OPTIca bună… numai eu văd o legătură inerentă între toate acestea? Că tot mi s-a…
Publicată de Raluca Popescu pe Vineri, 24 februarie 2017
Nu mediocrității, dar… să păstrăm echilibrul!
Nu spun să te spetești până la epuizare să fii cel mai bun – perfecțiunea nu există, e relativă și ține de fiecare cum își modelează ideea ei, dar, ca să evoluezi continuu, indiferent de zonă (că e educație, că e carieră, că e mod de viață și gândire), caută să te înconjori de oamenii mai buni ție, nu te mulțumi și îmbăta cu preamăriri deșarte și cu atribuirea unor merite inexistente din partea unor oameni mult mai jos decât tine pe scara valorilor.
Citeam deunăzi un material documentat pe site-ul BBC News despre cum să fii mediocru și fericit cu tine însuți, dar perspectiva era oferită oarecum la extrem, tocmai prin raportarea aceasta la o anume perfecțiune: nu sunt convinsă că e în firea omului să fie fericit cu mediocritatea, atunci când devine conștient de ea și și-o asumă – asta e doar o aparență ori o disimulare a fericirii; cred că mediocrii fericiți sunt doar cei ce se îmbată cu apa rece, cei ce cad în capcana lui „sunt cel mai bun” (da, dar într-o grămadă de proști!).
Și toți suntem mediocri, mai mult sau mai puțin, mai ales din acest punct de vedere, dacă ajungem să plasăm mediocritatea ca pol al unei astfel de extreme, cum e perfecțiunea. Până la urmă, și materialul respectiv se încheie astfel: „I put it to her that all of that doesn’t sound very average to me. She pauses and laughs sheepishly. «I guess it just depends on who you’re comparing me to.»”. Deci și mediocritatea e relativă… Dar ideea e: ce faci cu ea, când ți-o asumi – o îmbrățișezi, simulând fericirea sau chiar fiind fericit cu ea și cu validarea ta din partea celor mai slabi ca tine, SAU fugi de ea continuu, căutând să crești zilnic în fuga asta?
Nu spun să te epuizezi din ambiția prostească de a depăși pe X sau pe Y în aria ta, sau spre a fi cel mai bun într-un domeniu, mai ales dacă nu ai anumite capacități sau abilități atât de dezvoltate încă și ești conștient cumva și tu de asta. Nu vei reuși niciodată! Întotdeauna va fi cineva mai bun decât tine. Dar dorința de a-ți depăși mediocritatea ar trebui să ne motiveze pe fiecare.
Dar te poți modela și cizela în comparație cu acel cel mai bun, înveți mai multe de la acela spre a fi o mai bună versiune a ta, decât conformându-te și fiind confortabil în ideea „sunt bine cum sunt acum și sunt fericit, mai ales că și cei din jur îmi spun asta” – sigur?
„Mediocritatea noastră este aceea care ne determină să părăsim, să renunţăm. Marea iubire nu ştie ce înseamnă renunţarea, n-o cunoaşte. Ea nu se resemnează niciodată, căci resemnarea, la fel ca eşecul, e pentru mediocri.” (Eugen Ionescu)
E ușor și comod să fii mediocru, e chiar o capcană urâtă când ai numai oameni slabi în jur care te laudă continuu și tu ajungi să te validezi (doar) prin asta, fără a-ți mai pune semne de întrebare despre sine. Dar prin ușurință și confort nu evoluezi cu nimic.
Mai bine să te zguduie pe moment criticile unui om mai bun decât tine, să te pună în starea de a face lucruri mai bine, să te determine să crești și, după un timp, să te aducă la faza de a mulțumi tu lui, de la stadiul de a-ți mulțumi ție alții, perfid.
Sursă foto front page: Unsplash/Kevin Mak