Cam despre asta se vorbește zilele acestea peste tot în România. Au mai murit oameni mușcați de câini comunitari în București: un japonez (în 2006) în centrul capitalei României, la Piața Victoriei, o femeie de 49 de ani, copii și de 6 ani în restul țării, și acum… copilul de 4 ani, tot în București, în inima capitalei, într-un parc. Ceea ce a umplut paharul. Dar sper doar ca paharul acesta să se reverse bine și nu puțin, pe alocuri. Să nu se uite, ca de obicei… Să fie ultimul. În toată țara, nu doar în București.
Sunt n și n păreri acum despre ceea ce trebuie să se facă. Pentru că ceva trebuie să se facă. O primă idee însă: nu e treaba noastră a cetățenilor, a votanților, să ne gândim acum la soluții. Nu, e datoria lor, a celor aleși. Mai mult chiar, e promisiunea lor! O promisiune pe care au făcut-o înainte… Acum, balonul de săpun și vraja din poveștile promise s-au spart.
🌸 Citești aici despre:
Primarul capitalei plânge.
În prima lui declarație cu privire la această dramă, primarul general plânge. După ce a promis, cu puțin înainte de alegeri, că el poate și VA FACE ceva. Da, va plânge. Acesta este primul mesaj transmis. Într-o țară cu așa aleși, România ce să mai facă? Să plângă și ea! Hai să plângem și să ne plângem! Hai să votăm! Ce și pe cine? Incompetența, pasarea de responsabilități, aplicarea legilor nici măcar pe hârtie, maimuțoi care încurajează de la microfon, prin plâns… Mai mult decât patetic și penibil. Când o țară întreagă îți așteaptă soluțiile, ca primar al capitalei acestei țări, când părinții aceia așteaptă un răspuns argumentat și demn, o explicație la întrebarea „De ce mi-ai cerut să te votez? De ce mi-ai promis? De ce nu ai făcut?”, tu… plângi.
Vorba lui Cristian Tudor Popescu, prea adevărată de această dată:
„Primarul Oprescu a reuşit să mă convingă că lăcrimatul în public poate fi mai dezgustător decât urinatul în public.
«Iertaţi-ne pe toţi!» a găsit de cuviinţă să ragă cunoscutul clănţău patetic.
Care toţi, băi, edilule? N-ai promis matale cu glas mare şi schimonoselile de rigoare, în campania electorală, că dai jos ţeapa cu chiftea din Piaţa Revoluţiei şi rezolvi problema câinilor vagabonzi, ca să nu mai scoţi un cuvinţel despre asta vreme de 5 ani, de când eşti primar?”
Ar mai fi multe de analizat în discursul edilului Oprescu, dar nu vreau să-mi irosesc ideile pe el.
Prima soluție a primarului: referendum pe 6 octombrie
Pentru o moarte atât de violentă a unui copil de doar 4 ani, tu trebuie să consulți poporul ca să iei soluții. Pardon, ca să poți lua o soluție. Într-o țară în care e evident că acești câini care umblă liberi și înfometați pe stradă sunt un adevărat pericol, tu consulți populația ca să vezi ce își doresc oamenii într-adevăr: conviețuirea în continuare cu acest rău și pericol permanent, cu frica în sân sau o țară civilizată, în care să te simți liber, să poți ieși în parc cu copiii, să nu îți fie mușcați turiștii (și așa prea puțini) de bestii turbate? Tu ce ți-ai dori? Nu e evident? Mai trebuie să întrebi? Dar, hai să tergiversăm lucrurile, să amânăm deciziile până ce găsim o soluție concretă să ne ascundem iar după deget, până ce lumea va uita sau, cel puțin, nu va mai fi atât de înverșunată. Să nu se spună iar că nu am făcut ceva…
Referendumul înseamnă, din nou, resurse (bani, timp) pierdute inutil. De ce inutil? Citește aici câteva argumente și te vei convinge. Și e doar consultativ! Nu vine cu o SOLUȚIE clară.
Bine că Oprescu nu va organiza un referendum și pentru ideea de referendum: dacă să-l organizeze sau nu, cum să formuleze întrebarea – eventual, câteva soluții simple, propuse de cetățeni. Pentru că ideea unui astfel de referendum ar fi la fel de absurdă ca și organizarea în sine a referendumului deja stabilit.
O altă soluție propusă: ținerea lor în țarcuri special amenajate pe lângă blocuri
„Ei, bine, pentru că oamenii din sectorul meu sunt ceva mai umani decât restul Bucureştiului la un loc, au găsit o soluţie la mintea oricui. Pur şi simplu, în cazul mai multor blocuri, cei patru-cinci maidanezi hrăniţi de locatari sunt închişi în zona verde a respectivului bloc, cu garduri suficient de înalte încât să nu le sară. Dimineaţa vezi o bătrână, sau alta, descuind poarta «să dea de mâncare la câini». Aşa se rezolvă mai multe probleme dintr-un foc.” Și autoarea acestor vorbe dă aici mai multe explicații pentru care, zice ea, aceasta ar fi soluția.
Nu, nu e nici aceasta soluția. Pentru că:
1. Nu toți oamenii iubesc animalele, în special câinii. Nu toți locatarii unui bloc vor accepta așa ceva: miros, lătrături, mizerie. Nu poți obliga oamenii să-și facă cotețe și adăposturi pe lângă blocul lor.
Apropo de mizerie și igiena pe care o implică această conviețuire cu patrupedele de pe străzi, scriitorul Teo Bobe scria pe profilul de facebook acum câteva zile: „cica in Bucuresti sint vreo 65.000 de maidanezi. lasam deoparte probabilitatea muscaturilor. dar zic sa inmultim cifra asta cu 50g de fecale pe zi. vine cam 3 tone si un sfert. intr-o luna se aduna 97,5 tone. care, atunci cind nu ploua, se usuca si se transforma in praf. zic asa, in caz ca va intrebati ce mai trage lumea pe nas.”
2. Nu e legal. Am văzut deja la știri că ținerea câinilor pe lângă bloc, chiar sub balconul propriu, se consideră o contravenție – se lasă cu amenzi așadar pentru cei care o fac. Să adopți un câine înseamnă deci să-i oferi un adăpost sigur, hrană, să îl sterilizezi și să îl duci periodic la doctor. Nu jucăm alba-neagra. Nu facem din comunitari „câinii blocului”. Când ne convine e al nostru, când nu mai putem, îl aruncăm în stradă.
3. Cu 65.000 de maidanezi, rezolvi astfel problema victimelor; îi pui în țarcuri special amenajate în jurul blocurilor? Ca în Evul Mediu, ca la țară? În capitală. Pe toți cei 65.000 de câini. Obligi astfel o comunitate să conviețuiască alături de o altă comunitate – a patrupedelor, pe care nu oricine le iubește, ca și tine.
4. Un copil e un copil. Se joacă, se agită – e în firea lui. Nu e nevoit să crească într-un cartier plin de țarcuri pentru câini. Evident, se va speria, iar câinii îi vor simți teama. Cum s-a întâmplat, de altfel, și cu Ionuț. Cum se întâmplă de obicei. Cum garantezi tu că acești câini nu vor reuși să iasă din țarcuri și să mai facă victime? Când ei sunt obișnuiți să trăiască liberi, neîmprejmuiți…
O altă soluție care în mod clar nu prea e… soluție. Nu rezolvă nimic, ci doar încurajează. Asta e treaba asociațiilor, care asociații acum ceva vreme încurajau și o astfel de stupizenie – a se citi aici.
Soluția reală
Soluția mea e, în fapt, idealistă pentru o astfel de țară, ține de o utopie în cazul României, dar e absolut firească și reală pentru orice țară civilizată. După cum s-a tot arătat la știri, cei 8 hingheri, coordonați de alți 39 de angajați „de birou” de la ASPA, au nevoie de colegi. Mulți. Și, pe lângă noii colegi, toți trebuie să își facă treaba. Zilnic. Nu doar la până în 10 zile maxim după ce a mai murit un om mușcat de câini. Fie realizezi aici un bun echilibru (între angajați), fie îi dai pe toți afară și restructurezi, angajezi oameni de teren. Căci la ASPA structura angajaților ar trebui să arate invers.
În realitate, la ASPA se organizează concursuri pentru posturi de referent și alte joburi care implică tot muncă de birou. De ce? Din birou prinzi câinii de pe stradă? De ce nu se angajează hingheri? Bucureștiul e capitala cu doar 8 hingheri, nici ei toți în fiecare zi pe teren. Nici ei întotdeauna pe teren. Doar când mai moare cineva. De fapt, stai, nici atunci… Și tot Bucureștiul e capitala cu 65.000 de câini vagabonzi.
Asociațiile și ONG-urile care „se ocupă” de câinii vagabonzi, care toacă bani, fără rezultate concrete, dimpotrivă, ar trebui verificate. Primăriile ar trebui să se ocupe de astfel de situații.
Adăposturile pentru animale erau mai deunăzi neîncăpătoare. Pe hârtie, cel puțin. În realitate, mai sunt sute de locuri neocupate.
Cristian Popescu Piedone spunea bine aici: „Alocația pentru hrană și îngrijire a unui câine dintr-un adăpost nu se poate să fie mai mare decât a unui copil instituționalizat sau a unui bătrân dintr-un centru de recuperare”. Asta în condițiile în care, în discursul său, luat la întrebări de reporteri în privința banilor alocați de primărie pentru această chestiune, Oprescu se scuza că nu i-au ajuns, că prioritatea au fost școlile. Mda, prioritatea sunt copiii și școlile și educația. Printre maidanezi…
De ce Oprescu nu vorbește de acestea? De ce nu se iau măsuri pe teren, constatând, văzând lumea în realitate, nu din hârtii? Primarilor care sunteți, România e a oamenilor, România reală e în afara birourilor și a ședințelor peste ședințe! Realitatea se constată afară, nu din statistici și din calculatoare. Nu prin referendum, nu prin mila oamenilor.
Mi se pare inadmisibil ca iubitorii de câini să mai latre acum, să le mai ia apărarea.
Iubesc animalele, dar, mai presus de toate, iubesc oamenii, copiii. Voi ce iubiți mai mult? Nepoții sau cățeii sălbatici? Ce ați sacrifica pentru binele unei Românii civilizate? Iubirea de câini sau iubirea copilului, parte din tine?
„Copiii sunt viitorul acestei țări, nu câinii!”, așa spunea azi, cu lacrimi, o băbuță, într-un reportaj la Știrile PRO TV.
Ajungem toți să facem sacrificii în viață. Nu te mai poți manifesta ca un copil căruia i se ia o jucărie când vin hingherii să adune maidanezi de pe spațiul public. Dacă e al tău, nu îl ții, și vară, și iarnă, în spațiul public. Îl ții acasă. Sau, dacă nu ai spațiu suficient acasă pentru toate cele 40 de patrupede din cartierul tău, te iei frumos și te ocupi de ei, alături de o asociație. Dar te ocupi pe bune. Nu pentru banii pe care îi dăm și noi la buget, lunar. E singura soluție civilizată. Participi la îngrijirea lui ca să nu participi prea târziu, cu conștiința, la curmarea vieții unui om. Căci, dacă nu, participi, în fond, la o crimă.
Am o mătușă care toată viața ei a avut drept animale de companie câini și pisici de pe stradă. I-a sterilizat, îi ține în casă, i-a educat (nu i-a dresat!) ca pe copii. Unul dintre mâții ei își fac nevoile la toaletă. Câinii sunt extrem de blânzi. Așa au fost toți câinii ei – ba chiar nu am văzut câini mai inteligenți în viața mea decât ai ei. Și toți sunt luați de pe stradă, de mici.
Ea nu înțelege de ce oamenii dau mii de lei chiar, pe câini de mall, de te miri ce rasă, când poți salva unul de pe stradă, care e tot suflet, tot animal și care are tot atâta dragoste în el câtă are nevoie să primească. Ba chiar mai multă. Salvezi astfel și o comunitate – decât să lași animalul acela să devină câine Alpha (șef de haită), să își dezvolte instinctele în comunitate și să atace, să ucidă. Spune adesea că, alegând să aibă ca animale de companie niște maidanezi, crescuți de mici, salvează nu doar niște suflete, ci salvează cartierul de niște fiare care se pot înhăita mai târziu, care se pot sălbătici…
Săptămânal, mătușă-mea duce de mâncare la câinii unei asociații, fără a fi membru al vreunei asociații – doar se implică și ajută cât poate fizic. Așa vede ea să ajute maidanezii. E conștientă că nu îi poate ține pe toți în casă. E conștientă că și-ar deranja vecinii – și așa, cu 2 câini și 2 pisici are mustrări de conștiință că își deranjează vecinii, că sperie copiii când se întâlnesc pe scări, când iese cu cățeii la plimbare. Pentru că știe că trăiește într-o comunitate, alături de oameni (chiar dacă îi place sau nu acest lucru), că această comunitate nu aparține și nu trebuie să aparțină câinilor.
Și are o vorbă: un animal e un suflet, trebuie educat însă mai mult decât un copil, pentru că el nu vorbește același cod cu tine, el nu te înțelege din cuvinte, ci din tonalitate și comportament. Și trebuie hrănit cu mâncare, ca să nu fie agresiv, dar, mai ales, trebuie hrănit cu dragoste și afecțiune… Acesta e un spirit sănătos, de iubitor de animale!
Nu sunt de acord nici cu măsurile extreme, radicale, luate direct, precum eutanasierea fără niște reguli bine stabilite anterior sau, cum zicea mai ieri cineva pe facebook: „săpun aș face din toți maidanezii”. Asta arată cruzime dusă până la paroxism. Până la urmă, un câine e un animal, un suflet, indiferent de rasă. Tu, dacă ai animale în casă și declari că le iubești, nu poți veni să spui astfel de cruzimi, să arăți că ești mai animal. Un iubitor de animale iubește animalele în general, respectă viața, indiferent de forma sub care se înfățișează ea. Și face să fie bine ambelor părți, căci și animalul și omul sunt ființe. Animalul nu are vină. Și nu are conștiință. Omul – da! Omul are conștiință și are vină aici.
Și nu cruzimea totală e soluția într-o țară civilizată, care are locuitori ce dețin acasă animale de companie și le iubesc (apropo de asta, un câine maidanez adult și sălbăticit e greu să-l ții acasă și să-l transformi în animal de companie – va face rău fără să vrea). Aceasta e ultima soluție.
Cred că sistemului defectuos trebuie să i se pună bine rotițele la loc, trebuie regândit. Din păcate, e prea târziu pentru asta. Și până vom repune pe picioare soluția civilizată s-ar putea să mai moară oameni, copii chiar. Să treacă prea mulți ani, să se mai cheltuie niște bani inutil. Așa că, aleg răul cel mai rău: compromisul, fără discuții, dar civilizat, uman. Dar cum de luni România a arătat, încă o dată, că a renunțat să mai fie o țară civilizată…
România mea e frumoasă. Nu e sălbatică, nu umblă în haită. România mea nu atacă, nu e violentă și, mai ales, nu ucide. România mea se ocupă de maidanezii țării pentru ca să nu devină… o țară a maidanezilor.