N-am putut sta departe de teatru. Mai ales când am aflat că la Point urmează să se joace din nou Menajeria de sticlă, de Tennessee Williams* (1911 – 1983) (tot a lui e piesa după care s-a realizat ecranizarea Un tramvai numit dorință), sub regia Alexandrei Penciuc.
De fapt, MdS e spectacolul care mă tenta cel mai mult de când am aflat de Point – nu neapărat că aș fi mai conservatoare când vine vorba de artă, ci pentru că voiam să văd cum ar fi o adaptare și o punere în scenă contemporane ale acestei piese cunoscute, moderne, dar gândită într-o linie destul de „clasică”.
Dar am ales în acel moment, pentru că MdS tocmai se jucase și nu mai știam când urma să revină, să merg la NSFW – Not Safe For Work; tocmai citisem recomandarea de pe societatesicultura.ro. Era încă vară, mi-era dor de teatru și multe teatre erau încă închise pentru vacanță. Nici NSFW n-a fost însă o piesă de ignorat, ba chiar are teme mai de actualitate, care te pun bine pe gânduri, e foarte fresh și bine jucată. Și, ca idee, Menajeria de sticlă este al doilea spectacol marca Point, după NSFW. Așadar, am urmat, fără să știu, ordinea celor de la Point.
„Menajeria de sticlă este o călătorie care oferă posibilitatea de a revedea sau rescrie lucruri din trecut. Este ca o maşină a timpului care deschide un drum spre acceptare, pavat de frică, blocaj şi neputinţă. Este o căutare şi în acelaşi timp o confruntare. Niciunul dintre personaje nu poate exista fără celălalt, dar, în acelaşi timp, fiecare cere «acel ceva mereu amânat şi mereu aşteptat pentru care trăim».
Totul este amintire.
Dacă ne-am putea întoarce, dacă am putea schimba ceva din trecut, sau dacă am putea să fim prezenţi când am lipsit. S-ar schimba cursul lucrurilor? În ce măsură ne putem controla amintirile? Ce s-a întâmplat cu adevărat? Care este unghiul cel mai potrivit din care să priveşti cât să poţi merge mai departe?
Ce te obsedează? Cine te urmăreşte? Ce ascunzi? Eşti treaz?
«POINT te direcţionează natural spre un unghi proaspăt din care să priveşti lucrurile. Un spaţiu minimal, conceptual, visceral, un cadru provocator pentru a reinventa un text clasic şi a cauta esenţa care duce cu atât mai mult spre personal şi intim: să-ţi aminteşti”, spune regizoarea Alexandra Penciuc».” (yorick.ro)
Cam asta am citit eu despre Menajeria de sticlă și m-a convins. Acum, să vă povestesc și ce am văzut și cum a fost, din punctul meu de vedere.
Încă de la intrarea în sală, vei fi luat prin surprindere. Pe ecranul cu fundal negru, stă scris THE END; în față – o masă de sticlă cu veselă din sticlă, în miniatură, chiar și un tort din sticlă. În dreapta scenei, un balon ridicat. În stânga scenei, un telefon din plastic ce imită sticla. Vocea din fundal îndeamnă la ceva în genul: „Draga mea, în curând vor ajunge invitații. Tu du-te și aranjează-te. Trebuie să fii gata pentru invitați. În curând, vor apărea și invitații.” Aceeași voce repetă obsesiv în finalul introului: „Pentru câți ne pregătim azi?”.
N-ai cum să nu observi: masa are forma unui coșciug de sticlă. Vocea pare însăși moartea. Balonul stă în sus ca o lună plină. Luna, ca idee, simbolizează primul mort, în unele culturi, iar în altele trimite direct la moarte. Acel „The end” pe fundal îți cam confirmă aceste interpretări. Practic, începe totul dinspre un final spre un început. Cel puțin asta e senzația.
Pentru intrarea în scenă, literele din acest THE END se transformă în linia plană de final de viață (ca la aparatele de monitorizare a semnelor de viață ale pacienților, din saloanele de terapie intensivă ale spitalelor – „linia vieții”); apoi, linia prinde contururi ascuțite, indicând semne vitale, la un moment dat creează un cerc, o lună trecând prin toate etapele până la o eclipsă (> negru și alb; yin și yang; moarte și viață) (ca în teaserul de mai jos). În final, această lună se transformă în contur de linii sub forma unei fete cu rochie lungă, ca o mireasă. Forma aceasta a fetei, geometric trasată, îmi pare că se suprapune peste forma coșciugului de sticlă.
Partea aceasta se repetă în final, însă lângă fată, în desen, apare și un băiat în costum, ca un ginere. Se pleacă astfel dinspre final și dinspre unitate înspre un început și dualitate.
Menajeria de sticlă @POINT – teaser 1 from Point on Vimeo.
Nu știu dacă a fost doar impresia mea, dar, la un moment dat, mi-a venit în nări, ca într-o sinestezie, mirosul de rufe apretate, ținute în clor, de milieuri și perdele proaspăt spălate. Se potrivea perfect cu menajeria aceea în miniatură, cu spațiul vetust în care sunt izolate personajele.
„Acțiunea” se desfășoară în cadrul unei familii aflate la granița dintre realitate și ficțiune. Cu toate că multe elemente sunt ciudate, verosimilul se păstrează. După plecarea tatălui („telefonist” de profesie), mama autoritară (Amanda), care trăiește în amintiri și fantezii proprii, caută să-și centreze atenția pe „viitorul” fiicei sale (Laura) pentru a compensa astfel, prin ea, toate dezamăgirile proprii. Fiul, Tom, încearcă să evadeze din acest mediu sufocant, căutând, prin anturaje dubioase, o viață plină de aventură. Laura, în schimb, foarte timidă și sensibilă, cu o mică infirmitate motorie, se refugiază în viața casnică, alături de mamă, printre miniaturile de sticlă – numai veselă minusculă, creată pentru păpuși.
Patru actori tineri: Emil Măndănac (Tom, fiul), Ilinca Hărnuţ (Amanda, mama), Cătălina Moga (Laura, fiica) și Mihai Smarandache (Jim, musafirul) + o regizoare la fel de tânără (Alexandra Penciuc).
Piesa se deschide cu o mică scenă între Tom și Laura, din copilărie – de fapt, o amintire a lui Tom, întreruptă de soneria telefonului. Soneria va fi un laitmotiv pe durata întregii piese. La finalul conversației telefonice, când revine, Tom realizează că locul Laurei e luat de mamă și întreabă: „Unde e Laura? Ce ai făcut cu ea?”. Urmează o confruntare între mamă și fiu. Mama îi spune, la un moment dat, cam așa:
„Ești singurul om care nu realizează că viitorul devine prezent, prezentul va fi trecut, iar trecutul se transformă într-un regret permanent”.
Impresia lăsată la prima vedere: mama extrem de posesivă, se teme să nu-și piardă fiul și încearcă să-l rețină cât mai mult în casă. Casa e însăși un sicriu pentru Tom, care încearcă să evadeze de acolo, cu tot dinadinsul, ca să… trăiască. Îmi amintește puțin de romanul Cartea nunții, a lui George Călinescu.
Tom n-are complexul lui Oedip, dimpotrivă (la un moment dat am crezut că-i îndrăgostit de propria soră); îmi pare că e invers, că mama e extrem de obsedată de fiu și încearcă să-l acapareze, să-l capteze cât mai mult în casă. De aceea, îl șantajează emoțional. Ea îl roagă cu disperare să aducă acasă un musafir: „Și tu, pe acolo, pe unde mergi, n-ai întâlnit niciun băiat?”; „Tom, te rog, fă-mi rost de un băiat și adu-l aici! Apoi, tu poți să faci ce vrei cu Laura.” Iar Tom cedează și așa ajunge în casă Jim.
Înainte însă de sosirea lui Jim, reapare în scenă Laura, palidă (albă ca varul), într-o jachetă cloș din plastic transparent, cu ghete din cauciuc transparent – în ton deci cu sticla menajeriei. Mama îi dă jos jacheta care amintește de un clopot de sticlă, unde Laura se refugiază mereu când este speriată, nesigură. Îi dă drumul la costumație, toată albă – piesa centrală: o crinolină lungă. Cele două se așază la masa de sticlă, Laura întreabă „Pentru câți ne pregătim azi?” și se comportă ca și cum ar avea invitați: le servesc băutură, ciocnesc cu ei pahare mici de sticlă. Un joc absurd, dar care indică pregătirile pentru ceva real, cu adevărat important. Mama îi spune fiicei că nu are rost să mai „joace” scena, căci vor avea un musafir adevărat. Laura se panichează, își imploră mama să n-o lase singură să-l întâmpine.
Urmează o scenă între toate personajele, destul de absurdă și ea. La un moment dat, se întrerupe lumina electrică și rămân la lumina de lumânare, deasupra mesei-coșciug. Mama e singura colorată din scenă, îmbrăcată într-o rochie galbenă, cu volane.
Însă scena cea mai frumoasă, sensibilă și cu umor, la un moment dat, este cea dintre Laura și Jim, când cei doi rămân singuri. Conversația se deschide în momentul în care Jim întreabă unde să pună lumânarea. Momente de acest fel (precum „ Unde să stau?”; „Ce faci?; – Nu știu.”) indică stângăcia personajelor, dar amintesc și de personajele din Waiting for Godot, care , la fel, nu știu ce să facă și se decid să aștepte după Godot. Conversând, Jim află, de fapt, că el și Laura fuseseră colegi de liceu: el – băiatul popular care cocheta cu muzica; ea – fata timidă care îl plăcea în secret și tânjea după un autograf de la el.
La un moment dat, cele două personaje se decid să mestece gumă – din nou, motivul balonului, de data aceasta de gumă. Ea sparge mereu balonul înainte de a-l lăsa să se mărească. Vorbesc de vârste, ea spune că urmează curând să împlinească 30 de ani. El o întreabă ce a făcut până acum. Ea: „Nu mare lucru”. El o încurajează să-și găsească talentul, sensul, chemarea, pentru că nu se poate să trăiască așa, fiecare om se pricepe la ceva: „Uită-te puțin în jur. Ce vezi? Oameni. Toți s-au născut și toți urmează să moară! Care dintre ei crezi că are măcar o zecime din calitățile tale? Fiecare om are un talent. Tot ce tre′ să faci tu e să descoperi care e talentul tău!”.
Ce am reținut la Laura e că repetă destul de des verbele a vrea și a dori (acesta ca o întărire, mult mai puternică, a primului), dar doar la indicativ – trecut și prezent, deloc la condițional-optativ: „Voiam. Îmi doream!”; „Vreau. Îmi doresc!”. Când Jim îi ia palma în mâna lui ca să-i dea un autograf, și o întreabă „Ce avem noi aici?”, ea răspunde: „O viață scurtă”. Indică un personaj care s-a conformat, care mai așteaptă doar finalul.
Când se apropie de el, Jim îi spune: „Așa, tu, singurătate, vii spre mine”. Da, Laura e simbolul resemnării, alienării, singurătății, conformării, e omul care și-a acceptat destinul tragic, l-a îmbrățișat chiar și știe că nu prea mai are nimic de făcut. Trăiește din amintiri, se joacă, de fapt, cu ele, atunci când manevrează menajeria de sticlă. Ea e mireasa din casa-sicriu, căsătorită cu izolarea. Iar timiditatea, sensibilitatea, izolarea și această resemnare o transformă într-o inadaptată social, lucru care se transpune și fizic, într-o deficiență motorie, având nevoie mereu de (tele)ghidare. (De fapt, cam toți din familie par să aibă câte o deficiență, pornită tocmai din trăirile interioare.)
În ora aceasta împreună, dintre Laura și Jim, personajele se sperie, conversează, se amuză, se distrează, se sărută, iubesc și plâng. Scena parcă e ca o viață de om derulată rapid. Și trăiești și tu alături de ele. Mi-a plăcut foarte mult partea aceasta. Am prins foarte mult drag de cele două personaje și mi-aș fi dorit să nu se termine prea curând scena dintre cei doi. Ei sunt, de fapt, singurii care trăiesc cu adevărat acolo, care simt, care transpun gingășia, fragilitatea umană.
Toată piesa este extrem de bine jucată. Mihai Smarandache și Cătălina Moga au reușit să facă spectatorii chiar să trăiască momentele, ceea ce rar apuci să prinzi chiar și într-o sală de teatru. Și da, Mihai – omul cântă foarte bine! Pentru că, în timpul scenei dintre Laura și Jim, ai parte și de muzică live. 🙂 Și cântecul începe cu sunete de bătăi de inimă – sugestiv și acest detaliu.
După acest cântec, cei doi dansează, apoi se sărută. Dar sună telefonul. El îi spune că o place mult, că e o fată deosebită, dar… îi dă se înțeles că nu pot fi împreună. Când o întreabă: „Ce a fost asta?”, ea îi răspunde simplu: „O amintire.” Laura rămâne jos, plângând. (Din nou, foarte bine jucat. Ești acolo cu ei.)
Jim îl strigă apoi pe Tom, să plece. Și cam asta e… THE END.
Decorul și piesa în sine sunt minimaliste. Cu toate acestea, totul e plin de simboluri, e încărcat de multiple semnificații. E un contrast enorm între simplitatea lucrurilor afișate pe scenă și complexitatea de gânduri și interpretări care se nasc în timp ce urmărești piesa și cu care pleci de acolo. Încă o dată se confirmă: simplitatea naște cea mai diversă plurivalență.
Am atâtea de spus despre piesa asta, despre cum am simțit eu și ce am decriptat din ea, pentru că, repet, deși are o linie simplă, fără prea multă acțiune, este plină de semnificații și interpretări. Și pleci acasă cu gândul la astfel de interpretări, cauți răspunsuri ca la o ghicitoare bine gândită, te tachinează simbolistica piesei și cauți modalitatea cea mai potrivită să-i dezlegi sensul destul de multă vreme după. Și, de fapt, sensul, e în fiecare în parte, în ceea ce trăim zilnic cu privire la prezent și trecut.
Tema e modernă, interpretarea e inedită chiar. Piesa este despre angoase, fragilitatea sufletului/a omului în sine, despre amintiri ca niște baloane, ca niște piese fragile de sticlă ce se pot sparge foarte ușor. E despre trăiri sau dorințe/doruri care devin atât de repede simple amintiri, despre prezentul transformat în trecut, în doar câteva clipe, cu care trebuie să lucrezi ca și cum ar fi de sticlă și se poate oricând crăpa și face țăndări. E despre alienarea, izolarea, singurătatea și, implicit, fragilitatea omului modern, chiar și când e însoțit de către cineva. Despre scurgerea dureroasă a timpului și recuperarea unor clipe doar prin amintiri, prin întoarceri în trecut. Ca să te salvezi. Efemeritate, pe scurt. Viața care se topește. Într-un coșciug delicat de trăiri și amintiri. Nu sunt puține momentele când, urmărind personajele jucându-se cu micile piese de sticlă, ai senzația sau te aștepți ca o piesă sau ceva de acolo, din decor, să se spargă…
Sunt și scene pline de haz, dar sunt acolo pentru că umorul transpune adesea chiar și cele profunde și dureroase adevăruri.
(Dar deja am înșirat, dezorganizat, prea multe. Mergeți și voi la Menajeria de sticlă de la Point. Mi-ar plăcea să împărțim păreri. Se mai joacă în data de 18 noiembrie a.c.)
*„«Piesa este o amintire și, prin urmare, este nerealistă. Amintirea își permite multe licențe poetice. Ea omite anumite detalii; pe altele le exagerează, în funcție de valoarea emoțională a subiectului pe care îl atinge, asta pentru că amintirea locuiește numai și numai în inimă.» – Tennessee Williams
Tennessee Williams este dramaturgul pentru care amintirea este motorul întregii sale opere. Aceasta începe cu piesa Menajeria de sticlă, scrisă în anul 1944. Caracterul ei pregnant autobiografic ne invită să ne întoarcem într-o America a anilor 30′, în plină criză economică, în tinerețea lui Tom Lanier Williams (adevăratul nume al dramaturgului). O tinerețe marcată de revoltă, de nevoia de autocunoaștere, de iubire, de nevoia de libertate și descoperire a vieții sub toate aspectele ei.” (www.teatruploiesti.ro)
Surse foto: arhiva personală, https://www.facebook.com/pointarthub