Exact în urmă cu un an, cam pe vremea aceasta, aflam că a murit bunicul meu. Nu mi-a fost bunic biologic. Dar am un infinit de motive să îl numesc astfel. Așa cum toată viața lui, el mi s-a adresat „nepoată”.
(Îi spuneam „tata Mitu”, chiar dacă pe taică-meu nu l-am strigat vreodată „tată”.)
Tot cam atât de multe lucruri am în minte în care îi semănam. Nu neapărat fizic, ci la obiceiuri, caracter. I-am împrumutat din unele, fiind cam vară de vară pe lângă el. Cum se termina școala, venea să ne ia din Târgu Jiu la țară cu Lada lui rusească, de care greu s-a despărțit. „Nu o dau pe nicio Dacie nou-nouță, românească – și de oi mai primi bani pe lângă! E Lada mea, câte am făcut și fac cu ea!”. Și a făcut până a dat-o la fier vechi căci nu mai putea să conducă.
N-a fost un bunic ca personajele tipice cu povestiri despre bunici. Dar am multe amintiri frumoase în minte cu el. Am avut și unele supărări pe el, dar mi-au trecut cu timpul, căci știu că și-a regretat unele fapte. El m-a învățat să îmi trag singură dinții de lapte care stăteau să cadă, el mi-a explicat cum fagurele cu miere de la stupii lui sunt cea mai bună gumă de mestecat sau că „bureții” murați (deși nu-mi plăceau atunci) sunt cea mai bună salată la o friptură. Ori că roșiile coapte din grădină trase ușor în tigaie cu ceapă bat orice tocăniță a bunică-mii, bucătăreasă de cantină școlară la viața ei. Tot datorită lui, am văzut primul „parc de distracții”: era la unul din bâlciurile la care ne plimba cu Lada lui. Și mi-a plăcut pescuitul, pentru că și-a creat heleșteu la el pe teren. Ca să ude și grădina, și-a tras apă de la el…
Mi-a fost bunic cum niciun alt bunic din lumea asta n-ar fi putut să-mi fie.
El m-a numit prima dată nepoată. Și a fost cam singurul! Și ultimul. A inspirat mult. Pe mine în multe!
Nu am o fotografie cu el de când a început să semene a bunic. Dar, în același timp, boala a început să-l facă o umbră din ce era. Așa că nici nu-mi doresc să-l am în imagini așa. Doar cum îmi întindea bombonele mici „Cip”, pe care le numea haios „Cipiripi”. Sau de când îmi spunea „Nepoată, azi ești Scufița Roșie!”, când îmi dădea mama rochița roșie tricotată de ea.
Un singur regret am: că nu l-am văzut prea des în ultimii ani, că ultima oară a fost chiar în ziua de Paște a anului trecut când spunea, ca de obicei în ultimii ani, că nu crede că mai prinde primăvara următoare. Nu l-am crezut nici atunci. Nici el în acel rămas bun, când i-am spus că ne vedem „la vară” (și ne-am văzut… ultima oară!) De data aceea însă, intuiția lui s-a ținut de cuvânt. Prea bine. Prea devreme…
Să-ți fie mai bine, tata Mitu! Oriunde ai fi.