Să mai zică cineva ceva de generația ăstora mici care ne urmează, „că-s lipiți de tehnologie, că nu știu să respecte, că nu ajută și nu sunt interesați să învețe nimic, că…”:
Scenă azi, la Basarab, în stația de metrou: Un băiat de până în 10 ani stă pe trepte și citește dintr-o carte, în engleză (!). Cartea nu e dintre cele subțirele, tip broșuri, chiar dacă mai are, pe ici-colo, câte o imagine de-o pagină, alb-negru. Nu e nici Harry Potter. Treptele sunt reci-reci, dar încălzite de gestul băiețelului, care a cedat locul de pe bancă unora mai mari și mai încărcați de poveri și de frigul de-afară.
L-am zărit apoi în metrou, în fața mea, jucându-se, nu pe telefon sau pe tabletă, ci pe un dispozitiv separat.
Când a intrat un alt băiețel cântând o colindă, în același vagon, și-a căutat în geanta plină de cărți și caiete, un pachet de biscuiți. A răscolit geanta până în ultima clipă pentru a putea scoate biscuiții, nu banii. I le-a dat cu un calm desăvârșit și o privire caldă, în timp ce celălalt i-a mulțumit mai zâmbitor decât a făcut-o când a primit monede. Monedele de biscuiți aveau altceva: căldură, frumusețea darului din suflet, blândețe aparte.
Vezi această postare pe Instagram
La un moment dat, a vorbit la telefon ca un om mare: „Sunt la 1 Mai, acum pornește metroul. Imediat ajung!”. Și-a luat geanta de om mare pe umeri, cu cărți mari de citit, cu manuale și caiete. Geantă mare și plină, cât un sfert din el… Și a urcat cu povara-i scările spre afară, spre imediatul lui, cu seriozitatea unui om matur, dar cu haine de adult în miniatură.
El e omulețul frumos de azi, care mi-a înseninat nu ziua, ci săptămâna. Și cred că o face și pentru alții la fel, în fiecare zi. Între chipuri rigide, încruntate, el, mic și senin, învinge poverile, prin plăcerea de a citi, de a te juca, de a vorbi frumos, de a dărui și de a zâmbi senin, cu sinceritate. Cu o povară prea grea atârnându-i de umăr, dar cu o bunătate și mai puternic imprimată în suflet și care i se citește pe chip. Chip de copil matur!