NSFW – teatru contemporan la Point

Lumea deformată pe tapet de Photoshop, puterea banului, -ismul de ură al secolului (a.ka. feminismul), sexul ca monedă de schimb și ca mijloc de atingere a intereselor proprii, corpul uman (cu precădere cel feminin) ca obiect de lucru și de trade, exhibiționismul în media și, mai ales, pe internet, scara valorii inversată, vulnerabilități exploatate, copiii rebeli din ziua de azi, subaprecierea și supraprecierea, jobul umilitor ca o concesie a oamenilor supracalificați, șeful pervers și cinic, compromisuri în scop material,  interese proprii, consumerism, presa pentru femei versus presa pentru bărbați cu același numitor comun – exploatarea corpului femeii în scop comercial, obsedatul sexual, umilirea, înjosirea, șantajul, falsa prietenie, plafonarea, șomerul descurajat, salariul mic ca scuză pentru lipsa experienței, efeminarea/travestiul și încă multe alte clișee ale societății actuale… Îți sună cunoscute? Sunt ale noastre, ale zilelor noastre, n-au cum să nu…

Pe acestea și pe altele similare este construită piesa de teatru modernă NSFW (un acronim pentru Not Safe For Work – materiale pornografice și/sau website-uri care nu ar trebui urmărite în spații publice sau la locul de muncă) – spunea Clau că nu a înțeles de ce piesa s-a numit astfel. Eu cred că-i un alt clișeu pe care se construiește piesa și, în fapt, pe care se bazează societatea actuală. Dacă privești dincolo de expresie în sine și pui la socoteală faptul că acțiunea începe și se desfășoară în mare parte în redacția unei reviste adresate bărbaților („Vreau să vă puneți în mintea bărbatului între 18 și 35 de ani. Gândiți-vă la: cine e, pe ce e dispus să-și cheltuiască venitul, ce-l face să râdă, ce vorbește când se vede cu prietenii în bar, dar, mai important, ce-i poate da revista Point? Ce-i ceva-ul ăla pe care nu-l poate lua din nicio altă parte?” – Aidan, șeful revistei), numele are sens. De fapt, cam despre asta e: dă-i omului actual ce-și dorește, ispitește-l, satisfă-i plăcerea, chiar dacă asta înseamnă să depășești și interdicțiile – hedonism pur. Pentru că sexul și mâncarea mereu vor vinde.  Dar, mai ales, vorba aceea „din popor”: Dacă la mâncare mai poate omul renunța pentru câteva zile, la sex nici nu se pune problema… Ideea va fi reluată și mai târziu, pe parcursul piesei.

Piesa NSFW este modernă, nu are acte propriu-zise, dar, dacă ești atent, vei vedea că e oarecum împărțită în 3. La un moment dat, publicul este rugat să coboare într-o sală mai mică pentru a urmări partea finală. Cred că e prima dată când se întâmplă acest lucru într-o piesă de teatru. Am crezut, inițial, că s-a încheiat piesa, că suntem invitați cu adevărat spre ieșire, mai ales că scena anterioară se încheiase oarecum ironico-sarcastic, prin replica lui Aidan. Însă nu, trebuia un deznodământ, mai puțin așteptat, dar oarecum la fel de clișeic și el, precum societatea actuală, bolnavă după consum și putere.

Pentru că și personajele sunt clișeice, extrem de actuale, n-ai cum să nu te regăsești într-unul dintre ele sau, cel puțin, să nu rezonezi / empatizezi cu vreunul dintre ele. Ori să-i găsești măcar unuia un corespondent și în realitatea ta:

Aidan – șeful pervers și canalie care știe cum să te joace psihologic spre atingerea intereselor proprii: „Sam, noi aici nu-ți suntem prieteni. Noi suntem doar colegii tăi. Eu… eu sunt șeful tău! Prin urmare, vei face cum îți spun!”.

Rupert – angajatul obsedat sexual (doar de fațadă), șantajist și răzbunător, în realitate, întreținut de tată și vulnerabil, la rându-i supus răzbunării altora. Chiar și pe unul dintre afișe, replica lui de efect e: „Timp de 6 luni de zile, n-am mâncat nimic altceva decât carne”. Ideea trimite tot la carnal, la corporalitate, la material.

Charlotte – „Mie îmi place să muncesc. Și să fiu plătită pentru asta”. E singura femeie din redacția revistei Point și, previzibil, amanta șefului. Un personaj care nu se distinge prin prea multă personalitate acolo – e doar o femeie într-un birou de bărbați și care speră la o promovare. Până când realizează că, de fapt, e doar o altă formă de satisfacere a nevoilor șefului. ȘI că da, într-o astfel de lume, nimeni nu e de… neînlocuit.

Sam – e omul supracalificat la locul de muncă mult inferior lui, labil emoțional, fără experiență (de job și de viață), e manipulat după bunul plac al celorlalți și se remarcă în principal drept tipul care aduce cafeaua șefului. Idealist, ca orice proaspăt absolvent, se izbește brusc de realitățile vieții, atunci când aceasta începe să pulseze viu. Încearcă să se adapteze acestei societăți, însă realizează că nu e posibil fără compromisuri. Totuși, rezistă destul de bine, deși pierde și suferă. La un moment dat, are o replică în genul „Eu cred că dacă pornește ideea de schimbare de la fiecare în parte și dacă aceia care își doresc schimbarea se unesc, chiar putem face ceva bun cu lumea asta.” Evident, i se râde în față când spune asta.

Bradshaw – tatăl șomer care pică în plasa compromisului și se lasă cumpărat, în final, de către Aidan. La rându-i, demonstrează că, în fapt, totul are preț în lumea asta,  inclusiv corpul fetei sale. (Oare-s singura care a realizat că pe fie-sa o cheamă ca pe personajul principal din Sex and the City: Carrie Bradshaw? 😀 )

M. – nu-mi amintesc cum o chema pe tipă, ceva cu M. (Megan, parcă), dar e, în fapt, tot Charlotte. Preocupată de întreținerea obsesiilor femeii și a vulnerabilităților acestora, de exploatarea acestor puncte slabe, pentru a-și menține un număr cât mai mare al tirajelor revistei. Îi propune lui Sam un salariu mic, apoi încearcă să-l ademenească printr-un internship. Râde isteric când acesta îi explică faptul că nu mai poate lucra fără să fie plătit, căci trebuie să-și plătească rata la apartament: „Toți avem rate la apartamente” (ultimul cuvânt aproape silabisit), iar apoi, revenind la ideea refuzului internshipului de către acesta, îi spune: „Înseamnă că nu ești suficient de flămând”. Tipa îmi amintește de Miranda Priestly, personajul principal din The Devil Wears Prada, interpretat de Meryl Streep. Sunt personaje diferite, evident, dar cu același numitor comun.

Piesa (scrisă de o tânără, apreciat dramaturg britanic, cunoscută pentru scenariul serialului Skins – Lucy  Kirkwood) se joacă în club Point care, e în fapt, un loc destinat spectacolelor, artelor contemporane, evenimentelor culturale, în general. Locul are și bar, terasă, curte și zonă de dining și e amenajat într-o casă cochetă din zona Bucureștiului pe care o ador cel mai mult (cartier central al Bucureștiului, plin de verde și de case superbe, din zona str. Polonă), pe lângă Teatrul de păpuși Țăndărică, str. General Eremia Grigorescu, nr. 10.
La finalul evenimentelor, ai chiar șansa să stai la un pahar pe terasă cu actorii. Atmosfera e foarte plăcută, mai ales acum, la final de vară; decent și deloc gălăgios, un loc cosy și pe gustul tuturor. Sala pentru spectacole nu e mare, dar e suficientă pentru o piesă contemporană, cu personaje puține. Nici capacitatea sălii nu e mare; totuși, ești într-o încăpere extinsă dintr-o casă. Dar tocmai asta e ideea: să mergi să te destinzi într-o seară de weekend într-un loc puțin aglomerat, să te rupi de cotidian și să te simți confortabil, alături de oameni faini.

Regizor tânăr, Horia Suru, dar deja cu experiență și cunoscut în lumea dramaturgiei contemporane. Actori la fel de tineri și pe care sigur i-ai mai văzut la teatru sau măcar pe micul ecran, în seriale sau filme: Emilian Oprea (Aidan + protagonistul din filmul „De ce eu?”), Gabriel Răuță (Bradshaw), Ana-Maria Moldovan (Charlotte și M., actriță la Teatrul Odeon, a jucat și în seriale TV românești), Alexandru Potocean (Rupert, dar cunoscut și din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile), Rareș Andrici (Sam).

Nu vă spun despre acțiunea din NSFW – are și un fir pe acolo. Mai bine mergeți să o vedeți. Povestea este oarecum interesantă, însă destul de previzibilă pe alocuri. Pentru că e desprinsă din realul cotidian. Și uneori ai impresia că asiști practic la derularea unor fapte care se ni se întâmplă sau se petrec zilnic în preajma noastră, fără să fim cu adevărați atenți la ele. Dar știm că se petrec, însă ca să le observăm cu atenție și să ne dea de gândit, trebuie să ne fie derulate prin fața ochilor într-un spectacol. Ca la orice piesă de teatru. Până nu te rupi de realitate și nu te transpui în rolul de spectator, n-ai cum să realizezi că, de fapt, viața e teatru. Și, invers, teatrul e viață. Și NSFW e despre viața în societatea actuală, chiar și despre tine. O comedie neagră, da. Dar cu râs care îți cam îngheață pe buze adesea, pentru că, la un moment dat, realizezi că e cu tine, nu doar despre tine.  Și e bine să mergi, nu ca să te regăsești, ci, de fapt, să te găsești… Și să schimbi ce poți, în realul tău, din ceea ce a făcut să înghețe zâmbetul în timpul piesei.

 

Am aflat despre piesă din gândurile lui Alice de la societatesicultura.ro (unde sunt și eu contributor 😉 ), exact în momentul când simțeam nevoia de teatru, dar majoritatea teatrelor mari fiind în vacanță…

Sursă foto: whatsthepoint.ro; facebook.com/pointarthub/