„Mom, mom!” se aude parcă în fiecare dimineață la ușa dormitorului, de mai bine de patru ani. Se traduce în „Vreau pliculeț! Poate un pic și din pâinea voastră.”. În „Vreau să mă împletesc printre picioarele voastre, apoi să mă cuibăresc lângă voi”. A înțeles repede de ce e la noi, că e cel mai bine așa…
… încă de când a ieșit prima oară de sub caloriferul după care se baricadase strategic. După ce, în sfârșit, reușise să se cuibărească la pieptul meu și potolise avalanșa de zgârieturi și mușcături care îmi pătaseră de sânge tricoul cu cățeluș. Înainte, tocmai stătuse îndesat în locu-i întunecos, rece și înspăimântător, murdar, solitar și înfometat, și îndrăznise să răspundă cu „Miau!” abia câtorva voci. Printre ele, eu.
„A venit iar să mă strige!”, părea să spună cu ochișorii-i tot mai stinși, de fiecare dată, de sub mașina al cărui motor îi devenise casă de vreo o săptămână, de sub care se iveau, adesea, păienjeni, furnici, gândaci, care-i invadau mâncarea și apa pe care nu i-o terminaseră încă alte pisici.
”Nu pui tu mâna pe mine așa de ușor. Sunt aproape abia cât mâna ta, mă strecor. Crezi că nu au încercat și alții să o facă, că mi-e ușor să cred în tine? E oricum mai bine aici decât lumea din afară… Miau, miau, mi-e dor de ea, încă mă alăpta…”.
„Mi-a ieșit un pui mic-mic de pisică în cale. Săracul, a mâncat pâine goală de foame. Atât am putut să-i dau…”
[Acest text face parte din provocarea #our15daysofwriting lansată în cadrul unui grup de oameni mișto din care fac parte.
Ziua 7. De-a îndărătelea
Scrie o întâmplare (ficțiune sau nu) în ordine invers cronologică (final-cuprins-început), între 200 și 250 de cuvinte. Limita și provocarea personală atinse: cap-coadă, textul e de 250 cuvinte.]