În clasa a III-a, după o lucrare de control la educație civică (sau ceva pe acolo), care consta într-o compunere de-aia de 2 pagini de A5 (situație în care eu mă extindeam mereu și dublam volumul), cu titlul „Ce vrei să fii când vei fi mare?” sau ceva în genul, m-a pufnit plânsul. Nu, nu pentru că luasem notă mică – să fim serioși, ce mică poate fi o notă la un asemenea „test”, dacă se poate numi așa?! Oricum, învățătoarea voia să ne măsoare abilitățile în a ne exprima despre noi, despre ce vrem să facem, încotro ne ducem, așa cum poate visa un copil de 9-10 ani. Și cum eu mă pricep atât de bine la visat!
Ei bine, nu voi uita mult timp (poate niciodată) cum a intrat în clasă mult iubita „domnișoară învățătoare” cu teancul de lucrări corectate, la începutul orei respective! Aveam clasa undeva vizavi de cancelarie… A început să anunțe notele, să comenteze despre una, despre alta, să ofere sfaturile și părerea ei fiecăruia în parte (viitor avocat, doctor, mecanic, viitoare profesoară, doctoriță, secretară chiar!), și nu-mi auzeam numele. Mi se făcuse inima cât un purice. Știam ce scrisesem acolo! Și, într-un final, când toți aveau impresia că știau totul, a scos și lucrarea mea de 4 pagini. După laude nenumărate, mi-a citit-o în fața întregii clase și eu am făcut ochii mari, obrajii ardeau și inima mea explodase și acum arunca artificii… Nu mai auzeam, nu mai puteam vorbi… Am plâns doar… atât am mai putut. Și toată clasa mă aplauda!
Scrisesem acolo, cu atâta patos, că eu vreau să mă fac… poetă! 🙂 Că scriam versuri de la 8 ani, că era forma mea de a salva lumea – pe a mea, cel puțin. Încă îmi caut pe acasă acea lucrare de control, din clasa a III-a G, clasa de vizavi de cancelarie, cu geamuri la strada principală… pe unde treceau, într-o oră obișnuită, capete nenumărate de necunoscuți și de cunoscuți, ca într-un dans continuu. În acele clipe, am avut impresia că toată strada s-a oprit să asculte despre visul meu, că mă dezvelisem cu totul, că nici aerul de-l respiram nu mai era la fel. În pauză: îmbrățișări de la învățătoare, felicitări de la colegi: ”vai, ce frumos!” etc. etc. Evident, după faza asta, mulți și-au dat drumul, au început să scrie versuri, au început să viseze ca mine… Și, dincolo de penibilul situației, așa cum poate fi privită de alții acum, după atâția ani, am povestit acest lucru ca să-i extrag esența: copiii visează al naibii de frumos! Și de sănătos! Lăsați-i să viseze! Și dați-le aripi! Așa cum mi-a dat mie minunata mea învățătoare, suflet drag! Mi-a încurajat acel vis, așa mic și stupid cum părea prin ochii unui adult obișnuit (cum, în mare parte, îl văd și eu acum), mi-a declanșat esența! De atunci, am început să scriu mult, să mă exprim liber, să trăsnesc versuri de care uneori mă uimeam eu, pe care le ștergeam și le rescriam, iar le tăiam, iar le dădeam drumul pe foi, să scriu compuneri de mă întreba profa de română (ea, căreia-i cucerisem inima de la prima compunere!) dacă nu cumva le-am copiat și de unde?!
Într-a V-a, învățătoarea mea, care era și jurnalist în oraș, mi-a făcut debutul în ziarul gorjean „Timpul” (coincidență doar!), cu o poezie despre Crăciun, fiind chiar înaintea sărbătorilor de iarnă. Era sărbătoare atunci și în mine! Stau și mă gândesc acum, pentru 10-11 ani cât aveam când am scris-o, poezia era bună! 😀
Și așa am ajuns, la vreo 4 ani de la întâmplarea aceasta cu „lucrarea de control”, să mă înscriu, la sugestia altor 2 colege care, între timp, scriau și ele versuri și alte fragmente, la cenaclul „Vibrații spirituale” din Târgu Jiu, creat de scriitorul și profesorul Ion Popescu Sohodol – un om cald și blând, care a făcut atâtea câte a putut pentru ca noi să ne putem desfășura activitățile de oameni (în devenire) „cu talent” și să ne exprimăm liber: ne-a pus în legătură cu multiple evenimente culturale, cu concursuri de poezie și scriere, cu oameni faini: scriitori, pictori, muzicieni. Până… am intrat la liceu și timpul a început să galopeze, să îmi scape; nu mai aveam timp nici de scris, dar de participări la cenacluri! Știu că era marele vis al inițiatorului acestui cenaclu „să ne facem revistă”, să intrăm în rândul lumii… L-am văzut ultima oară pe stradă; după atâta timp, omul nu renunțase la gând: „Revista, Raluca, să vii la cenaclu, săptămâna viitoare încercăm să-i dăm drumul!”. Și când i-a dat drumul, fir-ar, nu am putut participa dintr-o întâmplare stupidă ce avusese loc în acea zi. Era prin primăvară (aprilie sau mai, pe acolo) când s-a lansat Revista Cenaclului „Vibrații spirituale” la Biblioteca județeană „Christian Tell”… nr. 1/2005 și cred că și ultimul număr… Dacă nu mă înșel, în același an, profesorul, președintele cenaclului, ne și părăsea pentru veșnicie.
Fiind acasă, în Târgu Jiu, pentru foarte scurt timp, în seara asta mi-am amintit de cenaclu, de oamenii de acolo și am căutat una-alta despre ei pe internet, ca să ajung la… „revista, Raluca, revista!”. 3 poezii ale mele tipărite acolo le regăsesc, în sfârșit, în REVISTĂ, fără să fi știut de ele, fără să-mi mai amintesc de când. Sunt, dacă nu mă înșală memoria, de pe la vreo 12-13 ani, așa că iertate fie-mi stângăciile, rogu-vă! 😛
Nu am mai ajuns poetă, între timp, dar am reținut esența pe parcurs: am urmat ce mi-a plăcut cel mai mult în viață, norocoasă fiind ca, aproape la orice pas important, să am alături oamenii de nădejde în urcușul în domeniul dorit (filologie)… Și cu cât mai abrupt s-a arătat, cu atât mai puțini oameni mi-au rămas alături, dar știu că aceia care sunt azi aici au brațele cele mai puternice, au știut să le țină strânse când timpurile au fost foarte aspre… Nu fabulez – sau încerc să nu – vreau doar să subliniez cât de norocoși suntem aceia care am avut șansa de a întâlni, în drumul visurilor noastre – și al viselor, mai ales coșmaruri – oameni care ne-au prins de mână, care au crezut în noi, care ne-au îmbărbătat, care nu s-au lăsat la prima batere de vânt, care ne-au urcat sus… Eu sunt EU (și) datorită lor!
Acum un fragment din… revistă:
