Încap în capul nostru adesea atâtea automatisme și clișee, că mă mir cum de tot putem prelua atâtea nimicuri. În loc ca mintea să producă ceva propriu, s-o lăsăm să dea de la ea și s-o obișnuim așa, îi tot băgăm prostii sau, mai rău, o lăsăm să rețină și să reproducă idei prefabricate de la alții sau din… popor. Fără să le „digerăm”, să le supunem gândirii, îndoielii măcar. Știu, e ușor. Dar poate că și creierului i-ar prinde bine uneori niscaiva exerciții, mișcare de motorașe.
Mergeam azi către Muzeul Satului „Dimitrie Gusti” – o plăcere a mea mult așteptată, un hatâr pe care am reușit abia azi să mi-l duc la îndeplinire: să stau acolo doar eu cu gândurile mele ; și, în drum spre muzeu, pe Kiseleff, de-a lungul parcului Herăstrău, trec pe lângă niște bănci. Pe una dintre ele, stăteau niște doamne și discutau ceva, din care am reținut, în zbor, doar binecunoscuta sintagmă „tineri îndrăgostiți”. În continuarea drumului, încă mă mai sâcâia această alăturare restrictivă de termeni – da, e restrictivă! De ce doar „tinerii” pot fi „îndrăgostiți”? Ce, oamenii maturi, trecuți de prima tinerețe ori oamenii în vârstă, la final de viață, nu se mai pot îndrăgosti? Ba sigur că pot! Și-s adesea mai fericiți decât mulți… tineri îndrăgostiți.
***
Dau să intru la muzeu, la intrare mă întâmpină un paznic de vreo 40 de ani, la aparatul de bilete. Eu era pregătită să îmi iau biletul fără asistență. Dar omul m-a întrebat: „De ce vă grăbiți?”. I-am răspuns: „Nu știu. Cred că din cauza timpurilor de azi.” (Recunosc, mă grăbeam, aveam o întâlnire cu… mine însămi și asta îmi cam lipsea în ultima vreme…) Mi-a zis: „Nu vă mai grăbiți, că și eu m-am grăbit și am pățit-o”. Întreb: „Păi ce s-a întîmplat?”. „M-a părăsit. Acuma, la juma’ de viață!”, îmi zice mușcându-și buza. I-am spus: „Poate că asta nu-i neapărat o tragedie. Nu se știe ce altceva mai bun urmează să apară. Soarele răsare doar pentru cine are ochi să-l vadă”. Mi-a mai spus doar: „Așa e. Aici aveți mare dreptate!”. (Reluare, sub altă formă, a expresiei „tineri îndrăgostiți”. A fost, m-a părăsit, nu se mai poate din nou… Oare?)
***
Și pentru că era soare și frumos, am căutat și am găsit cu greu o bancă pe care să mă așez liniștită. Cam toate erau pline. (Ar putea fi mai multe pe acolo, mă gândesc.) La un moment dat, prin fața mea, trece, ca o confirmare a spuselor și gândurilor mele de până acum, un cuplu de bătrânei ținându-se de mână. Nu ca să se sprijine reciproc. Ci pur și simplu. Ca o dovadă că nu doar tinerii iubesc, ci că iubirea te poate menține tânăr până când vrei tu ori până când corpul tău decide să cedeze.
***
Săptămâna trecută, în discuțiile cu colegii, a răsărit subiectul „dragoste adevărată” (altă expresie preluată ad litteram, nesupusă înainte gândirii) – dacă credem sau nu în ea. Multiple nu-uri sau mișto-uri și râsete pe seama acestui lucru. Dar dragostea, că e o secundă sau o viață, există. Altfel, n-am mai vorbi de ea. E, reală, la un moment dat, așadar. Atunci… nu e redundant, chiar pleonastic, să spunem „dragoste adevărată”? Nu ar trebui dragostea să fie, prin definiție, adevărată, reală, plauzibilă? Vorbind de ea, ar trebui doar să ne întrebăm: există dragoste (cu adevărat)? Avem atâția îndrăgostiți la tot pasul. Și râvnim la ea pe ascuns sau vădit, în timp ce creierul admite doar clișee despre ea: „Doar tinerii se îndrăgostesc”; „Dragostea adevărată există numai în povești”. Pe ea, însă, paradoxal, o tot refuzăm.
Numai că, știți, dragostea nu poate fi decât clișeică…