Era mereu ora copilăriei când mama deschidea caietul de rețete pentru dulcele săptămânii și mă punea pe mine să desfac pliculețele de zahăr vanilat ca să-l vărs în compoziții spumoase, în creme delicate, în înghețatele de casă sau în aluaturi aromate.
Luam pauza de la teme de la sfârșit de săptămână și, până era gata dulcele, mă înfundam în transcrisul rețetelor de pe foi adesea ininteligibile – după cum apuca și mama să le noteze pe la serviciu. Așa citeam „Ion”, în loc de „1 ou”. Se întâmplă că nici până azi nu am transcris toată colecția de rețete în acel carnet, căci… vreau reîntoarceri. Dar foile încă miros a zahăr vanilat, în mare parte și pentru că stăteau mereu în sertarul cu de-ale prăjiturilor.
Zahărul vanilat miroase a acea copilărie, cea la care aș alege oricând să călătoresc în timp, pentru a o retrăi. A momentele acelea când, din pofta de dulce, neavând altceva prin casă, alegeam să fug la pliculețul parfumat și să-mi vâr vârful limbii în el. A mama mea, din acea copilărie. A mama mamei, bunica mea, care făcea cele mai bune gogoși, aromate simplu doar cu acest zahăr, dar cum n-am mai mâncat nicăieri altundeva. Și cum nimeni nu le (va) mai face.
Mă întorc mereu la rețetarul mamei cu iz de copilărie, la foile pătate de esențe și, uneori, mai coc câte o prăjitură de-ale ei. De când ea s-a îmbolnăvit, ne-am schimbat rolurile, ca într-o inversiune. Și călătorim în timp, cu zahăr cu vanilie.
[Acest text face parte din provocarea #our15daysofwriting lansată de Simona în cadrul grupului care a făcut parte din proiectul ce a fost societatesicultura.ro, de care am aparținut și eu.
Tema de azi, din ziua 1 a provocării este Călătoria în timp, iar task-ul e:
Gândește-te la o senzație — un miros, un gust, un sunet — care te poartă imediat în copilărie. Scrie despre această amintire cu cât mai multe detalii descriptive, între 200 și 250 de cuvinte.
Pentru că mi-a fost mereu greu să pun punctul final după un anumit număr dat de cuvinte, când era vorba de scris, dar am respectat cu strictețe încadrarea în orice limită într-un sfârșit, here it is… nu se putea ca acest text să nu aibă nici mai mult, nici mai puțin de… 250 de cuvinte (fix atâtea, limita!)]
P.S.: Abia aștept să văd temele următoare! Nu le aflăm decât în ziua respectivă, de dimineață. 🙂 Sounds thrilling! 🙂