La sfârșitul liceului, am primit de la o colegă de clasă, fiecare în parte, acest poem al lui Neruda, (poate) cel mai cunoscut al său. Era scris de mână, pe o foaie pastelată de hârtie, legată cu un șnur oarecare. Mă așteptam să fie rânduri de rămas bun…
🌸 Citești aici despre:
De ce murim
Pablo Neruda
Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei, urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.
Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.
Moare câte puţin cine evită pasiunea, cine preferă negrul pe alb şi punctele pe „i” în locul unui vârtej de emoţii, acele emoţii care învaţă ochii să stălucească, oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.
Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert ca să-şi îndeplinească un vis;
cine nu-şi permite măcar o data în viaţă să nu asculte sfaturile „responsabile”.
Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.
Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea;
cine nu se lasă ajutat.
Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs şi cine nu răspunde chiar dacă, cunoaşte răspunsul.
Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că „a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.
Totul depinde de cum o trăim …
Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înșeli, înşală-ţi stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi …
E un Decalog… Viața nu se măsoară în respirații pe minut, în riduri pe chip, în pași de străbătut. Viața e ce lăsăm pe pământ, în urme concrete. În ceea ce vor vedea alții din noi când trupul se va pulveriza și ne va rămâne doar numele…
Da, murim toți în fiecare zi, dar alții trăiesc în timp ce mor – ăsta-i paradoxul frumos! În timp ce tic-tacul presează, alții lasă semne în urma bătăii ceasului. Urme de neșters. Despre asta-i viața! Despre ce urmă alegi să fii: una pe care-o pulverizează și cea mai fină adiere de vânt sau una ca o stâncă. De-asta se numește poemul așa.
Tu ce lași pe unde ai fost? Chiar așa, tu de ce ai murit azi?