Despre „arta” de a fi cerută de soție

„De ziua ta, anul viitor, mergem la Paris! Că tot voiai tu de mult să vezi Parisul… Am luat deja bilete, le-am găsit la preț bun”. Eram în Szeged când Clau mă anunța asta, prin octombrie 2014. M-a surprins doar decizia și hotărârea, fără să mă întrebe, în prealabil, dacă pot atunci. Dar e ceva firesc pentru berbecul veritabil.

Nu știu cum se face, dar mai mereu înainte de orice plecare am eu ceva chestii de făcut, care nu mai așteaptă amânare și stau până noaptea. Știu că am avut timp să ne și ciondănim puțin înainte. 😛  În dimineața plecării, ne-am trezit, așadar, cam târziu, dar suficient de… în timp. Eu, crizată că mai aveam de pus una-alta în bagaj, el – calm și liniștit, fumându-și țigara: „La 8 se închide poarta!”. Mare scofală! Dar am ajuns… bine. Doar cu prea puțină cafea consumată înainte. 😛

Ne-am plimbat ceva prin oraș, cum facem de regulă. Prea puțin stăm în loc, chit că mereu ne spunem: de data asta, mai respirăm și noi, ne relaxăm, doar e concediu/pauză. Nu ne iese. 😛
De data asta, a fost un city break extrem de scurt: am plecat în data de 6 februarie 2015 și ne-am întors în 9 februarie. Am apucat să urcăm noaptea la Tour Eiffel, să ne plimbăm pe malurile Senei, să-mi întâlnesc niște colege din facultate, care, întâmplător, se aflau acolo atunci, să ne plimbăm pe Champs-Élysée până la Arcul de Triumf, să vizităm atelierul lui Brâncuși, să vedem Louvre, să ne tragem sufletul în Jardins de Louxembourg , pentru câteva clipe, să ne dăm în Roue de Paris și să vizităm un fel de „centru vechi” al lor. Ne gândim acum că am fost la Paris între două evenimente nefericite. Dar mai pe larg despre excursia la Paris v-oi povesti altădată. Despre altceva e postul ăsta… ˆ_ˆ

Indiferent pe unde am fost în Paris și indiferent ce am ales să facem, n-am bănuit nimic din ce avea să se întâmple în ultima zi acolo, de ziua mea adică. Și de-aia zic că e o „artă” și asta.  Clau tot repeta: „Nu știu ce să-ți iau cadou de ziua ta.”; „Nu am apucat să îți iau nimic de ziua ta”. Și îi tot spuneam: „Termină! M-ai adus în Paris. E de ajuns”. „Da, dar totuși…”. Și acel „totuși” avea să schimbe toată „excursia” noastră. Și restul nostru de trăit împreună de acum încolo… 🙂

Țin minte că am vorbit de drăcoveniile de la Swarovski, că era pe o străduță din zonă un magazin de-ale lor. Și i-am spus că, dacă va avea vreodată în plan să dea banii pe o bijuterie, să nu-mi ia așa ceva, să aleagă ceva simplu, natural, o semiprețioasă veritabilă și nu o piatră „de laborator”. Și i-am explicat cum sunt realizate celebrele Swarovski. (Citiți mai jos și o să vă lămuriți de ce vă povestesc de asta.)

De ziua mea, am plecat foarte devreme să vizităm Louvre, apoi am ieșit prin împrejurimi, ne-am dat în Roue de Paris și, fiind ziua mea, am insistat să intrăm în Pomme de Pain, să luăm ceva prăjituri, ca să sărbătorim. El tot insista să nu, că trebuie să ajungem la hotel întâi. Nu l-am băgat în seamă.

Până la hotel, uitasem că-i ziua mea, așa că am fost foarte surprinsă să găsesc petale de trandafiri prin toată camera și-n baie, bomboane de-alea roz de la Fauchon, un buchet superb de trandafiri, cu un plic cu o felicitare lângă, fructe, șampanie… O nebunie!!  M-am emoționat, of course, și-am vărsat niște lacrimi. El s-a speriat de lacrimile mele, mai ales că știa ce urma.

M-am liniștit, mi-am tras sufletul și am început să citesc mesajele cu urări pe care le primisem de-a lungul zilei. Dar l-am văzut că se înmuiase și nu știa cum să mă facă să renunț. Stăteam la masă când îmi spune că are și el să-mi dăruiască ceva, că mi-a luat ceva. I-am spus: „Dar nu-i de ajuns?!”. Stătea deja în genunchi când a îndreptat spre mine, plin de emoție, o cutiuță. Eu, surprinsă: „Vai, mi-ai luat Swarovski?” 😛 . Și mă pregăteam să-i spun că nu-i bai, dacă-i de la el, accept și o piatră de-aia. :))
Dar nu era asta, ci ceva mic, circular, care vine de obicei cu o prețioasă și cu întrebarea „Vrei să…?”. Nici nu mi-am dat seama ce se întâmplă, când îl văd pe el cu ochii mari îndreptați spre mine, repetând continuu: „Vrei, vrei?”. Emoționați, amândoi, cred că am zis „da!” împreună…

În acea seară, nu mi-a dăruit doar inelul, ci întreg Parisul. A făcut din el nu orașul iubirii, ci capitala noastră. Și din ziua mea – o dublă sărbătoare. Fără ca totuși, în naivitatea mea de atunci, să bănuiesc ceva… Credeam că doar plecarea la Paris, de ziua mea, e un simplu cadou. Că ar fi putut să facă asta oriunde pe unde ne-am plimbat… în Bali, de pildă. Că dacă a așteptat atât, mai poate aștepta momentul. Și credeam că surpriza din acea seară se va opri la buchetul de trandafiri, la petale și șampanie…

Am pornit noaptea pe străzi fericiți, el repetând „O să fii soția mea, o să am copiii tăi!”, parcă s-ar fi convins abia atunci de asta. Și clișeicul Paris ne-a îmbrățișat precoce – Valentine’s Day, cu inimioarele-i, mai avea de așteptat cam o săptămână. Erau alții care sărbătoreau iubirea lor atunci.

Știu că poate părea prea clișeic să primești inele în Paris, în luna iubirii, dar modul în care s-a întâmplat e mai important. N-am bănuit nimic, deși asta poate părea și mai greu de crezut. Am crezut că-i doar una din plecările noastre în lume, că, după cum vă spuneam, s-ar fi putut întâmpla în atât de multe alte locuri pe unde am umblat. Și că da, e prea de tot să se întâmple în Paris. Dar tocmai că așteptările mi-au fost îndepărtate, ca surpriza să fie și mai mare, ca un revers. Nu mi-am setat așteptări legate de acest moment, ca de niciunul altul. S-a întâmplat natural și e mai mult decât perfect. 😛 Și despre asta-i „arta” de a fi cerută de soție: nebănuit, dar plănuit. 🙂

Abia după am realizat că bietul Clau a trecut prin toate porțile cu inelul în rucsac, de la aeroport până la muzee și alte intrări prin Paris… Emoții, emoții, dar a meritat! Avem împreună povești frumoase de dat mai departe și asta-i poate una dintre cele mai simpatice. Aproape că nici nu mai conta că, la întoarcere, ne-au pierdut bagajul prin Paris – doar că avea valoare prea mare: ghiciți cine a luat cu ea buchetul de trandafiri din seara aceea! 😛

„Universul a început cu un Bang și s-a terminat cu un sărut, ca toate marile iubiri.” (Quasar)

– ca s-o citez pe draga scriitoare Ana Mănescu. La noi, Universul a renăscut în Paris și… povestea merge mai departe.

P.S.: Ladies, în asta constă noblețea lor! Despre modul cum transformă previzibilul în surpriză de zile mari! 😉