De când mă știu, am învățat să iubesc și să apreciez animalele. Orice ființă reprezintă viața, iar viața merită cel mai mult respect și prioritate întotdeauna. Am învățat din familie iubirea aceasta față de animale.
🌸 Citești aici despre:
Orice ființă reprezintă viața. Poți să nu iubești viața?
La tatăl meu, am văzut cum mereu încerca să scoată afară pe geam chiar și gândăceii sau viespile intrate în casă. Nu le pocnea, cum fac majoritatea.
Străbunicul meu, fiind pădurar, salva iarna din pădure pui răniți sau rătăciți de animale: căprioare, ursuleți și îi ținea în grajd peste iarnă. Și mereu aducea acasă, când găsea abandonat, câte un pui de câine sau de pisică.
Când eram mică, eu mă jucam inclusiv cu găinile, iar câțiva ani buni am avut o amică preferată, foarte apropiată, Cocolina, care mereu se lăsa în jos când mă vedea, ca să o iau în brațe. Plângeam când murea câte un pui sau boboc ori când trebuia să îl taie bunicu-meu. Sufeream și la tăierea porcului…
I-am adus mamei în casă până și melci, i-am pus într-o găletușă de joacă în nisip, cu iarbă, i-am acoperit cu un tocător și i-am lăsat acolo peste noapte, fără să spun nimănui. 😀 Nu știu cum, dar melcii mei au îndepărtat tocătorul cu lejeritate și au început noaptea să umble pe pereți. Când s-a trezit mama peste noapte să bea apă, i-a găsit în bucătărie, mirată că i-au urcat melcii în casă până la etajul 4. :))
Maia și Pușu sunt pisici salvate din stradă… și au atâta iubire de oferit! Am avut și avem grijă de „pisica scării”, chiar dacă am schimbat adresa – domiciliul din București, dar nu… pisica, pe care am reîntâlnit-o. It was meant to be. Și încă cred că-i sora Maiei…
Când am fost ultima oară în teambuilding, în Delta Dunării, în timp ce ne duceam spre Gura Portiței, pe unul din maluri, pe canal, lătra cu disperare un câine. Mi-a ridicat semne de întrebare, părea abandonat acolo, în orice caz se lăsa în jos spre apă când a văzut barca, semn că ne vedea ca pe un colac de salvare. Mi-a rupt sufletul…
Apoi, la întoarcere, trecând pe același canal, câinele acesta era tot acolo, lătrând cu și mai multă disperare. Așa că eu și o colegă din barcă am strigat la șoferul bărcii să oprească, să se apropie de mal și să luăm câinele de acolo.
De cum ne-am apropiat de mal, câinele a început să scherlălăie de bucurie, cum a ajuns în barcă, zici că a fost altul, dădea din coadă și cum am întins mâna către el, din locul meu, a venit direct la mine, debordând. Aveam niște biscuiți sărați, păstrați ca snacks de pe drum, așa că i-am dat și i-a mâncat cu o bucurie! Chiar a zis o colegă: „Ralu, cum atragi tu animăluțele! A venit acel câine țintă către tine, cum a pășit în barcă”.
Bietul animăluț, era plin de căpușe, rupt de foame și slăbit. Dar dădea din coadă de bucurie că l-am luat de acolo, dintre ape.
Două colege i-au scos căpușele, cât eram încă în barcă.
Când am ajuns în Murighiol, unde eram cazați, i-am dat drumul prin sat. I-am putut cumpăra doar niște pâine. Mi s-a rupt sufletul. Nu am putut face mai multe pentru el… dar măcar i-am mai dat o șansă la viață, ajungând din nou printre oameni, dintre ape, unde probabil a fost abandonat. Sper să fi dat peste oameni mai buni, de data asta.
Mereu animăluțele au venit înspre mine. Și cu fiece ocazie am încercat să le fiu alinare, sprijin. Întotdeauna mi-am dorit să pot să fac cât mai mult pentru ele.
Cruzimea oamenilor față de animale mi-a lăsat un vis
Când eram mică, spuneam mereu că o să-mi fac adăpost pentru animăluțele de pe stradă, abandonate. Le iubeam și nu știam cum să le ajut. Tot atunci, am asistat la atâtea acte de cruzime împotriva animalelor. Nu am înțeles niciodată de ce și cum pot fi oamenii atât de cruzi cu niște suflete nevinovate. 🙁 Și cred cu tărie că aceia care pot lovi și ucide animale o pot face cu aceeași ușurință și cu… oamenii.
Sunt vreo patru momente-cheie care m-au marcat privind violența împotriva animalelor și pe care cu greu mi le voi șterge vreodată din memorie. Nu le-am înțeles nicicând și nu cred că vor avea vreodată scuză cât vorbim de „umanitate” pe planeta asta. Și când mi le mai amintesc, mă ia jena și repulsia că fac parte din tagma… oamenilor.
Mă plimbam cu sora mea într-o sâmbătă, până în ora prânzului, pe bulevardul principal din Târgu Jiu, Victoriei, stradă pietonală. Fix în centrul orașului. Era liniște și, dintr-odată, se aude „poc!” puternic și un scurt schelălăit. Îmi îndrept privirea spre dreapta de unde se auzise sunetul. Și văd un câine întins pe asfalt, care abia mai mișca din labele din față.
Apoi, aud în același timp o femeie care își plimba un bichon că îi strigă câinelui pe nume să nu se apropie, mă uit în sus și văd de pe acoperișul unui bloc de 7-8 etaje un grup de adolescenți care râd puternic în timp ce o iau la goană să coboare de pe bloc.
Mă uit la soră-mea, se uită la mine, nu ne vine să credem. Pur și simplu un grup de idioți aruncaseră un maidanez de pe bloc. De distracție. Am simțit că-mi vine rău, toată ziua m-am întrebat „de ce?” și nu am fost bună de nimic. Aveam revoltă, aveam neputință și o mare de dezamăgire și tristețe în mine. Am plâns acasă de ciudă că, pur și simplu, nu aveam cui să mă adresez.
20 de ani mai târziu, încă nu era o Poliție a Animalelor și încă nu prea ai cui să te adresezi când vezi că animalele sunt chinuite de oameni, cu bună știință. Ar fi cică ceva organizat recent, dar, sincer, nu știu cât de bine funcționează.
Când aveam vreo 10 ani, mă jucam cu copiii pe la scara blocului, care se afla lângă o clădire recent construită a Instituției Județene de Drumuri și Poduri. În fine, găsisem noi un pui de pisică și ne jucam pe acolo cu el, aveam grijă de el.
Până când o fată mai mare, vecină cu mine pe scară, a început să se certe cu noi, ăștia mai mici și, ca să se răzbune, a apucat deodată pisoiul și l-a aruncat peste gardul instituției menționate mai sus, din zona noastră de joacă.
Pisoiașul s-a izbit de un zid, apoi a căzut pe beton. Nu mai știu cum s-a sfârșit, dar bine nu a fost pentru puiul de pisică. Fetița din mâinile căreia fusese smuls a început să plângă și să se cațere pe gardul de beton în curtea respectivă, pentru recuperarea animăluțului rănit. Mi s-a rupt sufletul.
Alt caz care m-a marcat pentru mult timp: eram în autogara din Târgu Jiu, pe la liceu, așteptam un autocar pentru un pachet de la Timișoara și îmi iese în față un câine cerând mâncare. Era vesel, dădea din coadă, dar…
Doamne, ce avea și el! O labă din față ruptă efectiv, cu os rupt vizibil și uscat, ieșit în afară. Adică nici măcar capătul labei nu se mai ținea acolo, fusese rupt cu totul, iar osul rupt cu așchii, nici măcar dintr-o rotulă. O imagine pe care cu greu o pot descrie încă, fără să mi se ridice pielea pe mine. Una care nicicând nu-mi va ieși din minte.
Iar cea mai recentă poveste tristă cu un animăluț este de acum câțiva ani, când, în fața blocului unde locuiam în București, se perinda o pisică tigrată. Într-o seară, venind de la joburi, numai o văd din mașină zbătându-se pe asfalt, sărind dintr-o parte în alta. Fusese lovită cu câteva secunde înainte de o mașină din față, una sport, mare, condusă de o femeie cu un copil alături, vecină a noastră.
Știu că am coborât imediat din mașină, am văzut pisica pe asfalt, am luat-o în brațe, i-am zis lui Clau să o ducem repede la o clinică veterinară, daaar… too late. Îi curgea deja sânge prin botic. Mi-a murit în brațe. Măcar a murit în brațe care o mângâiau. 🙁 Ființa care a călcat-o nici măcar nu a oprit să vadă ce a făcut. Vecinii care ne-au văzut că am dus pisicuța din drum ne-au întrebat dacă noi am călcat-o. Ce să mai zic…
Toate aceste întâmplări triste cu animăluțe mi-au lăsat o ambiție, de când eram prea mică pentru a putea face ceva: să nu las lucrurile așa, să fac ceva pentru animăluțele nimănui și care au nevoie de ajutor.
Cu timpul, visul acesta a devenit tot mai realistic și pragmatic și mi-am dat seama că pot începe să ajut concret, puțin câte puțin. Prin simpla implicare, prin faptul că îmi pasă, prin simplul fapt că sunt pe cont propriu și acum pot, fie și cu puțin, să fac ce vreau. Și mi-am dat seama că, deși nu ai cum să ajuți toate animalele cu probleme, oamenii care ajută se pot ajuta să ajute spre o cauză comună. Că, totuși, cei ce iubesc animalele, nu sunt chiar așa de singuri și de puțini.
Iar „Boss” cel de Sus lucrează adesea prin oameni. Că atunci când ai o dorință puternică, face El cumva să ajute sau să te ajute să o îndeplinești. Mai ales când e pentru a ajuta ceva în juru-ți. Și îți scoate oamenii potriviți înainte.
Poți să te implici în ajutorul animăluțelor: acum contribuie și alții la visul tău
Așa e și în povestea de față: nu mai trebuie „să îmi fac eu adăpostul acela pentru animăluțele nimănui, când o să cresc mare”. O fac alții deja, pe alte căi, direct. Dar noi putem să ne ținem promisiunile, cu ei, prin ei. Tot mai mulți și mai puternici.
Astfel, am descoperit Homeless Animal Hospital, pe Instagram. Sau nu neapărat… pur și simplu, au ajuns la mine. Firesc.
Îi mai găsești și pe pagina de Facebook Veterinarescu.
Dacă sunteți ca mine, ca ei, dacă nu aveți timpul necesar să vă implicați concret și direct, vă îndemn și vă rog să îi urmăriți și voi. Să îi ajutați să ajute. Ei își dedică animăluțelor care au nevoie de ajutor și timpul acela pe care nu-l ai tu, inclusiv pentru visul (cu animăluțele nimănui sau greu încercate) pe care îl ai și tu.
Poți să donezi către ei și prin Revolut. Eu am redirecționat către ei și cei 2%, prin Declarația 230.
De fapt, concret, uite cum poți ajuta animăluțele prin acești oameni:
- Revolut 0721951774
- Cu cardul zero comision pe Bursa Binelui:
https://www.bursabinelui.ro/BursaBinelui/Proiecte/Picaturi-de-viata - În cont, cu plată recurentă – donații periodice, către:
World ANIMAL Veterinary Emissaries
RO22BRDE441SV96798414410
RO31INGB0000999907804100 - Redirecționare 2% anual (când se depun declarațiile – între 1 ianuarie și 30 iunie ale anului curent): https://redirectioneaza.ro/world-animal-veterinary-emissaries/doilasuta
Cred că îi mai poți ajuta și cu voluntariat, dacă ai timp și pricepere și nu poți cu bani. Orice ajutor din inimă contează.
Pe cei de la Homeless Animal Hospital îi apreciez nu doar pentru simplul fapt că ajută pe moment animăluțele în nevoie, dar și pentru că primesc oameni săraci cu animăluțe în stări urgente. Și fac tot posibilul să le salveze.
În plus, se implică în tot felul de proiecte benefice nu doar animăluțelor, ci întregii societăți: de exemplu, campanii de sterilizări câini și pisici, în satele din România. Se duc pur și simplu în weekenduri, în tabere de campanie, prin sate, ca să sterilizeze cât mai mult.
Și îi iubesc pentru că-mi împlinesc visul prea mare din copilărie: să facă și în alte orașe mari astfel de spitale de ajutorare a animăluțelor cu probleme, ale nimănui sau ale unor oameni săraci, dar bogați în suflet, cu iubire pentru necuvântătoare.
Poți să te uiți în ochii acestor suflete în suferință și să treci mai departe, să nu faci nimic concret? Sau să-i ajuți să ajute pe cei care chiar fac ceva sau fac chiar totul, în situații când a face ceva, oricât de puțin, poate părea chiar imposibil pentru mulți dintre noi…
Respectă viața, indiferent de formă! Implică-te, oricât de puțin, pentru ea! Fiecare suflet merită apreciat, dacă iubești viața. Hai să fim, concret, o parte din binele pe care îl fac acești oameni! Chiar și cu cea mai mică fărâmă.
P.S.: Micuța din imaginea principală – prima, pe care eu o numesc pralină cu ciocolată neagră, caramel și cocos, a fost salvată noaptea dintr-un drum comunal, dintr-o zonă cu mărăcini, unde se aruncă pisoii nedoriți, la țară.
Ne-a ieșit în drum, în fața mașinii, abia o observasem, pe întuneric. Un pui de mâță de vreo 1 lună jumătate cred, lihnită de foame că a păpat și pufuleți și pâine goală. Căuta încă să sugă. Tremura de frig și frică. Am luat-o din drum, în speranța ca măcar 1 zi de viață să-i mai dăm. Am dus-o la casa de la țară, dar acolo nu mai locuiește nimeni și noi urma să plecăm. Apoi, vecinii nu-s cei mai prietenoși cu animalele.
Am încercat să-i găsim stăpân, să o hrănim cât mai bine până să plecăm. Dar am plecat fără nicio speranță că o vom mai găsi înapoi la revenire. Tot la revenire, ne-am fi dorit să o ducem la Satu Mare, la părinții lui Clau, când am fi trecut și pe lațară. Însă nu a fost să fie…
După alte două săptămâni, la o lună după ce am descoperit-o, a apărut iarăși în curte, când îmi luasem speranța. Cumva, fiind isteață, s-a descurcat. S-a luat după alți mâți de prin vecini și a mai căpătat și ea de papa. Am mai revăzut-o după alte două săptămâni, iarăși când am mai mers la țară. Crescuse, s-a mai rotunjit. Dar ne-a recunoscut mititica.
Aici puteți vedea în story-urile mele povestea ei.
Ea, deși a trăit mai mult decât ne făceam speranțe, și crește, nu e pe deplin bine acolo unde e. E o femelă, vine frigul, nu știu cât se va mai descurca singurică, fără un stăpân anume și hrană constant. Va trebui sterilizată pentru ca puii ei să nu ajungă în locul de unde am salvat-o noi și, poate, să nu mai aibă o șansă, cum i s-a dat ei.
Din păcate, când se va face timpul potrivit pentru sterilizarea sa va fi și perioada înmulțirii la pisici… În orice caz, trebuie salvată de acolo sau măcar sterilizată, pentru că merită o viață mai bună.
Dacă vă doriți o pisicuță, lipicioasă și jucăușă, mititica asta e disponibilă, să știți și puteți contribui la a-i oferi o viață mai bună. Cu siguranță gestul vă va fi răsplătit înmiit.
Vă aștept să-mi scrieți în comentarii sau prin contact dacă vă interesează pisicuța.
Hai să-i dăm o viață pe care o merită!
Foarte bun articolul! Felicitari!
Bună, Conde.
Mulțumesc pentru aprecieri.