Prin august 2016, când locuiam în același cartier, dar cam la 5 minute distanță, la câteva străzi de aici, pe la scara blocului s-a retras pentru câteva zile o pisicuță tigrată, maronie, cu ochi verzui, ca de peridot. Probabil că avea vreo 6-8 luni pe atunci, cam cât i s-a dat Maiei când am luat-o de pe stradă, din același cartier.
Și, de fapt, semăna perfect cu Maia – și fizic, și la comportament, anumite manifestări specifice comune. Ceea ce m-a făcut să cred că ar fi chiar sora ei. 🙂 O pisicuță foarte drăgălașă și sărită de pe fix la unele manifestări. :)) Dar lipicioasă și afectuoasă – exact ca Maia.
La vremea aceea, Clau îi făcea poze și le posta pe Internet, ca să îi găsim stăpân. Era prea faină ca să rămână pe străzi, iar noi nu mai aveam loc și de a treia . Apoi, a dispărut după o vreme și nu am mai mai văzut-o. Ne-am făcut griji ca nu cumva să se fi întâmplat ceva cu ea și speram ca povestea ei să aibă un final fericit și să-și fi găsit omul. Până când…
… până când ne-am mutat, aproape doi ani mai târziu. În același cartier, cum spuneam mai sus, la început. Și, într-o seară, pe când mutam încă din lucruri la noua casă, asta mică a apărut la ușa scării parcă de nicăieri. La fel de lipicioasă cu noi, ca și cum nu ne-am mai fi văzut decât de câteva zile. 🙂
Ne uitam amândoi uimiți și întrebându-ne dacă e ea cu adevărat, aceeași pisică din poze căreia încercam să-i găsim stăpân cu câțiva ani în urmă. Ea era!
Eu am tot spus adesea că animalele au un simț specific, își aleg oamenii de care se lipesc și parcă îi însemnează. Așa a făcut și ea. Deși a dispărut brusc o vreme și nu am apucat să ne cunoaștem prea bine, eu am ajuns să o regret enorm și mi se rupea sufletul când mă gândeam ca nu cumva să fi pățit ceva. Mi-a părut rău mult timp că nu am putut să o aduc acasă.
Nu i-am dat un nume, deși acum, și de mai bine de doi ani de când locuim la noua adresă din același cartier, apare de nicăieri când deschidem ușa de la intrarea în scară și țâșnește în sus pe scări, ca la ea acasă.
Abia o ținem să nu intre în casă, peste ai noștri. Și mă doare sufletul că nu prea se poate… E doar o relație mai controlată, de dincolo de ușa apartamentului. :)) La vecina de vizavi, de pe palier, i-a intrat în dressing, unde s-a ascuns pe nevăzute. 🙂
Și, oricum, vecina de la parter are grijă de ea: e o semi-maidaneză / semi-adoptată. Vine în scară doar când vrea atenție și și-o primește din plin. 🙂 Toată lumea din bloc o răsfață.
Dar ce mă amuză mai tare e că, dacă o vezi pe afară, nu prea te bagă în seamă, dar pe casa scării țipă ca din gură de șarpe ca să-i acorzi toată atenția. :)) Manifestări ca ale Maiei, în cea mai mare parte… Uneori, o auzi din casă cum cerșește atenție pe la uși, pe casa scării.
Tare mi-ar plăcea să o aduc în casă, dar deja avem doi nebuni, iar zăpăcita asta mică umblă mai mult pe afară, nu știu cu ce microbi vine și cât e de vaccinată. Îmi pare rău însă de multe ori și să-i închid ușa în nas.
Mi se pare incredibil cum, după ani, pisica aceasta ne-a recunoscut și cum soarta ne-a adus-o din nou aproape. O coincidență minunată. Da, ea, tigruța scării! 😻 Și o iubim… Poți să nu? Îți intră sub piele, are arme bune. 🙂
Voi ce povești cu coincidențe simpatice din jurul vostru aveți? Dar povești din lumea animăluțelor, cea de dincolo de ușile casei? Let me know în secțiunea de comentarii din josul paginii.
Cu drag,
