Zi de iunie-spre-iulie cu ploi torențiale pe seară. Fulgere, tunete și mai completați voi cu ceea ce e nevoie pentru o furtună de vară pe cinste. Clau apare pe ușă imediat după ce se oprește dezastrul, cu o față serioasă de aproape că mă sperii.
„Te-a prins furtuna! S-a (mai) întâmplat ceva?”. Răspunsul e oricum, dar numai așteptat nu:
„Când veneam încoace, după potopul de afară, am întâlnit un pisicuț . E atât de mic și, săracul, de lihnit ce era, a mâncat și pâine goală, că atât am putut să-i dau. Apoi, s-a ascuns sub o mașină și nu am reușit să-l scot. Oamenii din zonă mi-au zis că au mai încercat și ei să-l scoată de acolo, dar fără rezultat. Ar trebui lăsat un bilet pe parbriz ”.
„Păi… hai!”, am spus, sub emoția de moment. Surprins că hotărârea mea a venit atât de natural, n-a mai zis nimic și am plecat…
A urmat o seară în care ne-am chinuit cu tot ce-am putut ca să scoatem un mieunel de sub mașini. Ba ieșea și se ascundea sub altă mașină, ba intra prin tufe din grădini apropiate. Le-am încercat pe toate: mieunat (al nostru adică – culmea e că răspundea, din nevoia de mamă), oferit de papa bun, băgat mâini pe sub mașini, sărit prin grădini de bloc etc. Fără rezultat.
Era deja întuneric bine când mai-mai să îl înșfac dintr-o tufă de flori. Mi-a sărit din mână și am renunțat înainte să intru în mărăcini. Mi-a rămas doar privirea în minte. Ba s-a lipit și de suflet… 😛 Apoi, o tipă a venit cu ideea de a aduce o pisică de la blocurile vecine, doar-doar va ieși după ea. Ne-a întrebat: „Și dacă îl prindeți, ce faceți cu el?”. Mai conta? Îl păstram, îi găseam un stăpân; oricum, dar nu sub mașini. Dar și tipa, și pisica respectivă, s-au plictist rapid… Am plecat și noi pe la vreo 10 seara.
A doua seară… retry, dar fără furtună. El – ghemuit sub aceeași mașină. Oamenii din zonă: „Ah, nu l-ați prins? Și mai încercați?”. Mai încercăm… Mai ales că m-a privit din nou cu ochișorii aceia care topeau. A treia seară, iau pisicul mătuși-mii din zonă – un Angora negru tot, superb. Chinuit și pisicul acesta degeaba! Doar câțiva „miau-miau!” și… atât; ăla mic nu iese. Constanță, mașina tot acolo, pisicul – la fel. Doamne-ajută că era așa! Reluăm a patra și a cincea zi. Era weekend. Deja mergeam și peste zi să tot încerc, fie că era drum la magazin, la mătușă-mea, la…, la…, toate se sfârșeau înapoindu-mă ori/și trecând pe lângă mașinuța cu pisic în ea. Clau, la rându-i. Scormoneam pe sub mașină, mieunam, insistam cu conserve delicioase de ton, cu pisicuțe de prin zonă. Ieșea puțin, dar intra la loc ca un ștrengar. Se cuibărea sub motor ori pe lângă roți. Mai nașpa era că, în toate momentele-cheie, apărea câte un om/copil din zonă și strica totul întrebând ce facem pe acolo și mai scoțând câte-o mirare, câte-un vai! Și mițu’ se îndesa și mai tare sub mașină…
Răspundea doar la mieunat, dar, din ce în ce mai stins… Parcă și privirea îi pălea. Mi-era tare teamă să nu fie bolnăvior și, în final, să nu mai am ce salva. Creștea ceva în mine ca o ciudă sâcâitoare că nu reușeam. Și când ziceam că „gata e, acuma îl prind!”, îmi scăpa ca prin urechile acului și se cuibărea și mai tare sub mașina aia. Un ștrengar! Deja mă rugam (eu!) de Clau să vină cu mine să mai încercăm amândoi. Lui îi pierise tot cheful: „La ce bun? Nu reușim oricum! Eu m-am săturat. De foame nu moare, toată lumea îi duce papa, apă…” Câteodată, mergeam prin oraș ferchezuiți și sfârșeam pe sub mașini. Deh, hainele se mai înlocuiesc, pisicii – ba. Și mai în fiecare seară rămâneam cu imaginea aceea în minte, în care mă privea cu ochișori speriați.
Plângea după mamă ca un mieunel din ce în ce mai speriat, era micuț și plăpând și răspundea la miau cu alt miau, ori reacționa la pisicile din jur, din dor(ința) de mamă. Am mieunat și eu zile în șir cu el. :)) Da, am făcut-o și pe-asta! Râdeți, hai, dar a meritat măcar! Am căutat pe net o sumedenie de tehnici și povești de salvat pisici de sub mașini. Cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri, am dat peste tot felul de povești – unele fericite, altele mai triste; în alte locuri, povesteau unii, amuzați (fir-ar ei! 🙁 ), cum au prins pisici în motor sau cum le puneau otravă… M-am oripilat și am renunțat să mai caut tehnici pe la alții. Am apelat la strategiile mele în continuare. Căci deja se obișnuise cu vocea mea, cu mine, zilnic pe lângă el.
Până în a cincea ori a șasea zi (nu mai țin minte), în duminica de 6 iulie 2014, când plecăm într-o scurtă vizită la mătușă-mea, în cartier. N-a fost nevoie să-i mai spun lui Clau că eu întâi trec pe la pisic; am băgat doar fața aia de „haide, te rooog!”. Aveam o conservă de ton în sos tomat, cu un miros demențial. Îl găsim pe ′țicuț lângă mașină, pe caldarâm. Sta la soare, moțăia. Ne apropiem tiptil. Deschide ochii și țuști sub mașină! Buun, chin din nou pe sub mașină. Hrana și apa lăsată pentru el lângă mașină erau deja pline de furnici. Și oricum, în general, alte pisici îi mâncau mâncarea. Deschid conserva de ton, îl văd că se uită cu interes. Tot e bine că nu urcă mai sus! Duc conserva sub mașină, mai aproape de el. E tot mai interesat, dar nu coboară la ea. Iau un băț și îl înmoi în ton. Îl apropii de el. Văd că reacționează: o fi de la miros, o fi de la băț? (Clau zice: „Ăsta are mai mult chef de joacă.”). Cert e că insist și coboară într-un neașteptat final. Într-un alt sfârșit, își face curaj să și guste din conservă, așa, printre furnici.
Aici e momentul-cheie. Țineam mâna deasupra lui și mi-era teamă să-l apuc. Știam că dacă eșuez, sunt prea puține șanse să îl mai am așa de aproape. Știam că timingul și stăpânirea de sine + răbdarea sunt esențiale. L-am lăsat să pape câtva. Era lihnit. Clau mă tot presa să pun odată mâna pe el, că poate mânca și după. În fine, mi-am luat inima-n dinți și am lăsat mâna pe el. Cumva, mi-a scăpat și dădea să intre în grădină. Mi-a stat inima în loc, am zis „gata, asta e, nu reușim nici acum!”, dar m-am trezit la timp și l-am prins din nou rapid, de data aceasta cam aiurea, de abdomen, și nu i-am mai dat drumul nici în ruptul capului. A scos un țipăt de s-a ridicat părul pe mine. Cam ca un strigăt al morții. Cum fac ei, când își simt sfârșitul…
Apoi, a început să muște și să zgârie întruna, în disperare, de tot ce apuca. Mă durea groaznic, dar știam că dacă îl scap, dus va fi. Plus că îi schimbam locul în care își găsise totuși siguranța. Și nu cred că și l-ar mai fi regăsit. Am luat-o la fugă. I-am strigat lui Clau să-mi ia lucrurile de pe acolo. L-am strâns la piept și am început să-l mângâi și să-i vorbesc. Până la intrarea în bloc, s-a mai liniștit. Dar eram plină de sânge pe gât, pe piept și pe mâini. Puțin conta. Micuțul era salvat. Însă n-aș fi crezut vreodată că un pisicuț de numai 4 săptămâni poate mușca și zgâria în halul acesta. Chiar am aflat pe pielea mea! 😀
Acasă, Maia l-a primit la început foarte deranjată și supărată, dar în mare parte și pentru că e destul de egocentristă și, până atunci, toată atenția era asupra ei. S-au obișnuit însă repede unul cu celălalt. Maia chiar l-a adoptat și și-a dovedit, în timp, instinctul matern cât mai frumos posibil, deși nu a avut pui nici măcar o dată. Acum sunt prieteni la cataramă. Pușu, căci așa i-a rămas numele princhindelului, a plăcut-o din prima și a privit-o ca pe o mamă.
În prima zi, s-a ascuns sub calorifer, speriat. Deja era obișnuit să se înghesuie în spații mici. Apoi, băiat deștept, a ieșit și a descoperit casa puțin câte puțin. S-a împrietenit și cu Maia, și ea cu el. S-au luat la ture la început, Maia l-a cam trântit, dar a trecut rapid și etapa asta. Din păcate, imediat după ce l-am prins, în ziua următoare, trebuia să plec din București, așa că bietul a rămas doar cu Clau, în timpul lui liber. Mi-a fost tare aiurea să plec imediat, când nici nu se obișnuise cu mine, dar eram happy că reușisem să-l prind. Clau i-a luat lapte praf Royal Canin că încă avea nevoie să sugă – scump ca naiba, dar deh! 😀
L-am dus la doctor când m-am întors – era deja de-al casei, se mâțăia la Clau pe lângă scaun să-l ridice în brațe, torcea (vai, vai!) ; se mai obișnuise și Maia cu el. Primul medic pe care l-am vizitat și care ne-a cam dezamăgit (am să vă mai povestesc despre într-o altă postare) a stabilit cu aproximare că avea cam 4 săptămâni și jumătate. La doctorița Maiei, am calculat data lui de naștere și ghici, a ieșit… 1 iunie! 🙂 Puiul era plin de probleme, cum a stat atât sub mașina aceea și nu a beneficiat de laptele matern destul… Povestim noi și despre asta.
Noi am stabilit că îl vom ține puțin și îi găsim stăpân, Clau zicea că vrea să îl vadă cum crește și se face sănătos și abia apoi îl dăm, dar…. ce, a mai fost cazul? Ne-am obișnuit și noi prea mult cu el, și el cu noi, și Maia cu el și invers, că n-a mai fost cazul. Și a tot avut probleme, așa că am renunțat la idee. Puiul a rămas și așa am ajuns eu, care nu eram lipicioasă cu mâții, să am doi și să țin la Pușu ca la un om. Faza e că, bietul, s-a atașat atât de mult de noi (și noi, nah!), că nu s-a mai putut. Pe mine m-a simțit din prima ca pe salvatoarea lui. Și, ca un secret: pe mine mă iubește, bineînțeles, cel mai mult! 😛 Căci, nu-i așa:
Nu e deloc obișnuit cu alți oameni, dimpotrivă, e chiar foarte speriat; în schimb, cu noi e foarte deschis și lipicios. E credincios ca un cățeluș. Și, în general, a fost un pisoi cuminte. Și acum, dar a început să mai facă și prostioare… 😛 În plus, e foarte inteligent.
L-am numit Pușu așa, din senin. Am zis să fie varianta masculină de la Pușa, că sună simpatic, iar cum Pușa pare o trunchiere din păpușa, Pușu să fie ca o abreviere din *păpușu. 😀 Deh, atâta creativitate pe mintea mea… Acum, Pușu e un best friend pe cinste și, pentru mine, e simbolul ambiției mele de fier. Mi-am dovedit, încă o dată, prin el, perseverența tipică. N-am renunțat nicio clipă la a încerca să-l salvez. Și a meritat! A avut noroc cu carul, cu mine, cu mașina aceea pe care nimeni n-o urnea din loc în zilele acelea. Între timp, mașina a dispărut, în locul acela a fost mult timp loc gol și, acum, de curând, e altă mașină… Așa a fost să fie și tare cred că un animal își alege stăpânul și și-l așteaptă! Iar eu, pur și simplu, nu puteam trece zilnic pe lângă acel loc, cu un astfel de suflet, și să-mi iau gândul dintr-o dată de la el… era imposibil. 🙂
„Morcoveață” stă acum lângă mine și aprobă în somn. Are doi ani și o lună și puțin îmi vine a crede… Cum să nu-l păstrezi? 🙂
P.S.: Salvați un pisoi de pe stradă în loc să… cumpărați! Vă va răsplăti la nesfârșit și ilimitat. Pentru că sufletele nu se pot… cumpăra, ci, cel mult, se câștigă. 😉 Și cum spuneam, un animal își alege stăpânul, n-ar trebui să fie invers…
